Cel mai impresionant lucru pe care l-am
întîlnit în Reflecţii asupra pedepsei cu moartea
(ediţie revăzută şi adăugită, introducere şi studiu de
Jean-Bloch Michel, traducere de Ioana Ilie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2008, inclusă în Colecţia „Zeitgeist“,
patronată de Vladimir Tismăneanu) a fost acela că, la mai bine de
200 de ani de la Iluminism şi la Revoluţia Franceză, trei autori –
i-am numit pe Arthur Koestler, Albert Camus şi Jean-Bloch Michel –
folosesc, aidoma precursorilor lor, raţiunea ca armă necesară şi
suficientă în combaterea prejudecăţilor. Desigur, sînt
destule pagini brăzdate de un umor amar, de sarcasm şi de opusul
acestora, de seriozitate empatică. Sînt şi dovezi de
erudiţie, de civism în exerciţiu (precum în
corespondenţa lui Camus pe tema abolirii pedepsei capitale), destule
fapte ce merită să fie aplaudate. Dar, mărturisesc, pe mine m-a
provocat, m-a mobilizat mai cu seamă exerciţiul pur, simplu,
elementar, într-un anume sens, al raţiunii. Aboliţionişti
convinşi, toţi cei trei autori au lăsat deoparte cochetăria
stilistică, au abandonat baletul căutărilor unor precedente,
retorica milei ori melodrama, preferînd să lase să vorbească
faptele, să provoace gîndul să îşi urmeze calea pînă
la ultimele lui temeiuri şi consecinţe, să îl împiedice
de la alunecări, divagaţii şi stratageme. Nici o clipă, nici unul
dintre ei nu a recurs la „trucuri“, orice ar însemna
aceasta – de la false silogisme la efecte de stil şi de la
specularea melodramatică la şantajul cititorului –, măcar că,
de la romantism încoace, puţini autori rezistă tentaţiilor
acestui arsenal redutabil, nu de puţine ori responsabil pentru
succesul unei cărţi sau al unei idei.
Asemenea sobrietate şi eleganţă în
tratarea unui subiect întîlneşti rarisim în
scrisul românilor. Lumea se gîndeşte, în general,
la condeie precum cel al lui Titu Maiorescu ori E. Lovinescu, dacă
este să caute exemple din domeniu. Şi totuşi există un precedent
la care, mai cu seamă, aş trimite înainte de oricine
altcineva. Este vorba despre stolnicul Constantin Cantacuzino, autor
prea rapid expediat – cînd nu este cu totul ignorat –
atunci cînd vi-ne vorba despre modernii noştri. Ucenicia lui
din Ţara Românească, în preajma unor dascăli greci
vestiţi, apoi studiile la Constantinopol şi Padova, în aulele
universitare ale timpului, lecturile din Platon şi din Aristotel şi
disputaţiile incluse în programul academic al tînărului
discipol din a doua jumătate a veacului al XVII-lea au lăsat o
gheară leonină în capitolele rămase din vasta sa Istorie a
Ţării Rumîneşti dintru începuturi. Dintre toate
paginile acestei sinteze neîncheiate, impecabilele demontări
ale defăimărilor propriei etnii înregistrate de Simion
Dascălul mă trimit la discursul cristalin al lui Koestler, Camus şi
Michel. Aici, înaltul boier din Valahia nu avea o prioritate
absolută, refutarea lor avînd deja loc prin condeiul lui Miron
Costin. Dar argumentelor lingvistice, istorice, etnografice ale
cărturarului moldovean din De neamul moldovenilor (1686), cel
muntean le adaugă – ori substituie –, cincisprezece ani mai
tîrziu, o discuţie logică, raţională, care preferă să
combată prejudecăţile despre români cu mijloacele gîndirii
corecte şi ale bunului-simţ. Ideea că ar fi existat un îm-părat
roman care să exileze un întreg popor nu îl convinge. Nu
poţi descoperi nicăieri numele acelui împărat şi nici epoca
în care ar fi domnit. Însă hotărîtoare în
această tentativă de identificare nu este absenţa documentelor,
care poate rămîne un accident, ci faptul că a lăsa tîlhăria
– atribuită românilor – nepedepsită este imposibil,
însemnînd ca în ţara respectivă să nu existe
nici o lege. Or, într-o ţară lipsită de legi nimeni n-ar
trăi, fiind un lucru împotriva firii.
Ştiinţa guvernării, lecţiile de
drept constituţional şi, în general, de jurisprudenţă l-au
înarmat pe stolnic cu o punere în cheie problematizantă
fără greş. De altfel, departe de a fi bun, un astfel de împărat
ar fi „blestemat“, pentru că monarhii cei buni guvernează după
legi pe care le respectă consecvent, şi nu în absenţa
reglementărilor. Doar aşa este durabilă societatea şi politica,
apărîndu-l pe cel slab de cel puternic şi pe cel cinstit de
cel hrăpăreţ. În fine, domniile întemeiate de hoţi şi
bandiţi nu pot dura sute de ani, absenţa legii şi a legitimităţii
făcîndu-le neviabile. Constantin Cantacuzino nu se rezuma,
aşadar, să arate absurditatea unei pretinse guvernări arbitrare,
ci indica în mod neechivoc şi foloasele conducerii unei ţări
prin recursul la lege şi jurisprudenţă, făcîndu-se,
totodată, în Ţara Românească, purtătorul de cuvînt
al unui constituţionalism monarhic multă vreme neatins pe aceste
meleaguri.
Dimitrie Cantemir, care – după numai
două sau trei decenii – relua discuţia de unde fusese abandonată,
realiza un demers erudit de excepţie, identificînd izvoarele
naraţiunii defăimătoare din „Letopiseţul unguresc“ în
două fragmente din Decadele lui Antonio Bonfini şi demontîndu-le
cu inegalabilă acribie. Dar scriind ca un principe obişnuit să
imagineze lumea din perspectiva situării pe tron şi fiind cel care,
în negocierile de la Luck, pusese pe prim-plan asigurarea
domniei în Moldova a propriei sale dinastii, Cantemir nu mai
apela la arsenalul bunei raţiuni puse în slujba unei gîndiri
statale, preferînd să joace mai degrabă rolul istoricului.
Din acest punct de vedere, judicioasele remarci ale stolnicului nu au
fost egalate de nimeni, iar nivelul şi calitatea argumentaţiei sale
au rămas nemaiatinse ulterior la noi.
Celor care îndrăgesc claritatea
rostirii şi penetranţa gîndirii, cartea lui Arthur Koestler,
Albert Camus şi Jean-Bloch Michel le va aduce spectacolul deplin al
unei impresionante performanţe. Celor dispuşi la mai mult decît
atît, ea le poate prilejui şi reîntîlnirea cu un
mare gînditor român modern, încă insuficient
frecventat: Cantacuzino stolnicul.