OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cel mai impresionant lucru pe care l-am întîlnit în Reflecţii asupra pedepsei cu moartea (ediţie revăzută şi adăugită, introducere şi studiu de Jean-Bloch Michel, traducere de Ioana Ilie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, inclusă în Colecţia „Zeitgeist“, patronată de Vladimir Tismăneanu) a fost acela că, la mai bine de 200 de ani de la Iluminism şi la Revoluţia Franceză, trei autori – i-am numit pe Arthur Koestler, Albert Camus şi Jean-Bloch Michel – folosesc, aidoma precursorilor lor, raţiunea ca armă necesară şi suficientă în combaterea prejudecăţilor. Desigur, sînt destule pagini brăzdate de un umor amar, de sarcasm şi de opusul acestora, de seriozitate empatică. Sînt şi dovezi de erudiţie, de civism în exerciţiu (precum în corespondenţa lui Camus pe tema abolirii pedepsei capitale), destule fapte ce merită să fie aplaudate. Dar, mărturisesc, pe mine m-a provocat, m-a mobilizat mai cu seamă exerciţiul pur, simplu, elementar, într-un anume sens, al raţiunii. Aboliţionişti convinşi, toţi cei trei autori au lăsat deoparte cochetăria stilistică, au abandonat baletul căutărilor unor precedente, retorica milei ori melodrama, preferînd să lase să vorbească faptele, să provoace gîndul să îşi urmeze calea pînă la ultimele lui temeiuri şi consecinţe, să îl împiedice de la alunecări, divagaţii şi stratageme. Nici o clipă, nici unul dintre ei nu a recurs la „trucuri“, orice ar însemna aceasta – de la false silogisme la efecte de stil şi de la specularea melodramatică la şantajul cititorului –, măcar că, de la romantism încoace, puţini autori rezistă tentaţiilor acestui arsenal redutabil, nu de puţine ori responsabil pentru succesul unei cărţi sau al unei idei.

 

Asemenea sobrietate şi eleganţă în tratarea unui subiect întîlneşti rarisim în scrisul românilor. Lumea se gîndeşte, în general, la condeie precum cel al lui Titu Maiorescu ori E. Lovinescu, dacă este să caute exemple din domeniu. Şi totuşi există un precedent la care, mai cu seamă, aş trimite înainte de oricine altcineva. Este vorba despre stolnicul Constantin Cantacuzino, autor prea rapid expediat – cînd nu este cu totul ignorat – atunci cînd vi-ne vorba despre modernii noştri. Ucenicia lui din Ţara Românească, în preajma unor dascăli greci vestiţi, apoi studiile la Constantinopol şi Padova, în aulele universitare ale timpului, lecturile din Platon şi din Aristotel şi disputaţiile incluse în programul academic al tînărului discipol din a doua jumătate a veacului al XVII-lea au lăsat o gheară leonină în capitolele rămase din vasta sa Istorie a Ţării Rumîneşti dintru începuturi. Dintre toate paginile acestei sinteze neîncheiate, impecabilele demontări ale defăimărilor propriei etnii înregistrate de Simion Dascălul mă trimit la discursul cristalin al lui Koestler, Camus şi Michel. Aici, înaltul boier din Valahia nu avea o prioritate absolută, refutarea lor avînd deja loc prin condeiul lui Miron Costin. Dar argumentelor lingvistice, istorice, etnografice ale cărturarului moldovean din De neamul moldovenilor (1686), cel muntean le adaugă – ori substituie –, cincisprezece ani mai tîrziu, o discuţie logică, raţională, care preferă să combată prejudecăţile despre români cu mijloacele gîndirii corecte şi ale bunului-simţ. Ideea că ar fi existat un îm-părat roman care să exileze un întreg popor nu îl convinge. Nu poţi descoperi nicăieri numele acelui împărat şi nici epoca în care ar fi domnit. Însă hotărîtoare în această tentativă de identificare nu este absenţa documentelor, care poate rămîne un accident, ci faptul că a lăsa tîlhăria – atribuită românilor – nepedepsită este imposibil, însemnînd ca în ţara respectivă să nu existe nici o lege. Or, într-o ţară lipsită de legi nimeni n-ar trăi, fiind un lucru împotriva firii.

 

Dimitrie Cantemir, care – după numai două sau trei decenii – relua discuţia de unde fusese abandonată, realiza un demers erudit de excepţie, identificînd izvoarele naraţiunii defăimătoare din „Letopiseţul unguresc“ în două fragmente din Decadele lui Antonio Bonfini şi demontîndu-le cu inegalabilă acribie. Dar scriind ca un principe obişnuit să imagineze lumea din perspectiva situării pe tron şi fiind cel care, în negocierile de la Luck, pusese pe prim-plan asigurarea domniei în Moldova a propriei sale dinastii, Cantemir nu mai apela la arsenalul bunei raţiuni puse în slujba unei gîndiri statale, preferînd să joace mai degrabă rolul istoricului. Din acest punct de vedere, judicioasele remarci ale stolnicului nu au fost egalate de nimeni, iar nivelul şi calitatea argumentaţiei sale au rămas nemaiatinse ulterior la noi.