OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Istoriografia română s-a dovedit ingrată, şi nu o dată, atît faţă de anumite zone ale trecutului – rămase într-o penumbră compactă –, cît şi faţă de unii dintre autorii de odinioară prin care şi-a făurit, totuşi, fizionomia pe care i-o ştim. Pentru prima parte a afirmaţiei de mai sus se pot aduce destule exemple, dar acum mă voi referi la unul singur: scrisul şi istoria lui, devenirea culturală din vechime rămîn arealuri frecventate cu o lipsă de imaginaţie ştiinţifică uimitoare, bucurîndu-se, în cel mai bun caz, de demersuri pozitiviste (clasificări, descrieri, analize filologice) şi de prea puţine abordări dictate de o viziune inovatoare. Descinderile în depozitele cu manuscrise sînt rarisime, iar de 20 de ani încoace, de cînd nu mai există un numerus clausus în facultăţile de orice profil – putîndu-se studia atît pe locuri bugetate, cît şi cu achitarea taxelor prin resurse proprii –, noii experţi în frecventarea şi descifrarea izvoarelor par să se fi rărit, nicidecum să se fi înmulţit. Observaţii asemănătoare făcea şi patrologul Cristian Bădiliţă pentru domeniul în care se ilustrează, scrierile sfinţilor părinţi ai bisericii creştine nebucurîndu-se, nici ele, de o tratare mai puţin sporadică şi mai diletantă. În astfel de condiţii, apariţia unei cărţi scrise în a doua parte a secolului al XIX-lea şi rămase pînă acum nefructificată critic prin lecturi mai recente, o carte datorată unui explorator al trecutului, astăzi aproape uitat, deşi odinioară figură proeminentă a politicii, a diplomaţiei şi chiar a publicisticii istorice româneşti, se cuvine salutată cum se cuvine.

 

Al. Papadopol-Calimah (1833-1898) a ajuns ministru de externe (1865-1866) şi vicepreşedinte al Academiei Române (1885-1886), fiind şi vicepreşedinte al Secţiunii Istorice a celei de-a doua instituţii, ca un adevărat... Dan Berindei al epocii sale. Originea lui domnească nu l-a determinat nici să bată în retragere de la datoria de a servi un domnitor fără o genealogie tot atît de ilustră şi nici nu l-a încurajat să creadă că ascendenţa ar face inutilă achiziţionarea de merite în serviciul naţiunii prin eforturi proprii. Fără a deveni o mare figură a ştiinţei istorice în vremea cînd numele importante ale domeniului erau Hasdeu şi Odobescu, nedepăşindu-i în glorie pe alţi confraţi precum V.A. Urechia ori Gr. Tocilescu, acest istoric merită atenţie, totuşi, măcar pentru că s-a interesat de botanica geto-dacă, de statura politică şi literară a lui Mavrocordat Exaporitul, pentru că a încercat să descifreze episodul prezenţei varege la Dunăre în vremea lui Igor Sveatoslavici şi contribuţia lui Pavel Kisseleff la modernizarea Ţării Româneşti, pentru că a scris despre domnia lui Gheorghe Ştefan în Moldova şi a iscodit trecutul unor aşezări citadine precum Bîrladul şi Botoşanii. Or, cu toate aceste merite, autorul menţionat a rămas prizonierul unei receptări superficiale, răzbătînd într-o singură – este drept, cea mai bună – sinteză critică de pînă acum: cea a lui G. Călinescu.

 

Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia (Bucureşti, Editura Dacica, 2007, editată de Aurora Peţan) este o scriere apărută în publicaţia lui B.P. Hasdeu, Columna lui Traian, între 1872-1876 şi rămasă acolo, aproape fără ecouri, vreme de un veac şi trei decenii. Abordarea are aspectul unui serial detectiv, strădania exclusivă a celui care o întreprindea fiind aceea de a depista cărţile dispărute în care Dacia a fost menţionată sau care s-au dedicat integral acesteia. Fără a apărea număr de număr, depinzînd, probabil, de ritmul elaborării – dar poate şi de capriciile unor priorităţi publicistice ale momentului –, majoritatea paragrafelor (opt) au fost tipărite în cursul anului 1873, două calupuri apărînd şi ele mai compact (patru episoade în 1874 şi, apoi, în 1876), iar în rest dezvăluindu-se într-un ritm aleatoriu, cu una (în 1872), respectiv două apariţii (1875).