În lumea istoricilor români,
inerţiile au făcut ca, pînă astăzi, arheologia să pară
apanajul experţilor în preistorie şi în antichitate. Nu
o dată, cei interesaţi de urmele materiale lăsate de Evul Mediu
sau chiar de epoca modernă par din start delegitimaţi, pesemne
datorită legii nescrise conform căreia o cercetare arheologică
trebuie să exploateze un sit pînă la straturile de pămînt
virgine. Într-o asemenea logică, o cantonare a săpăturilor
la nivelurile cronologiei superioare pare să condamne la renunţarea
beneficiilor pe care le poate aduce exploatarea ştiinţifică a
straturilor inferioare, păgubind cunoaşterea începuturilor.
Nu este deci de neînţeles suspiciunea curentă faţă de
arheologii Evului Mediu şi ai modernităţii, chiar dacă ea rămîne
în bună măsură nejustificată, măcar pentru motivul că o
serie de aşezări, necropole, cetăţi ori alte obiective aflate în
atenţia medieviştilor sînt întemeiate chiar în
epocă, necontinuînd aşezări mai vechi, aşa cum se crede în
mod curent, în virtutea axiomei continuităţii.
Răspunsul nu se lasă nici el
aşteptat, drept care dimensiunea polemică se asociază în mod
firesc – în cazul spiritelor mai curajoase şi suficient de
bine pregătite – demersurilor arheologilor din categoriile
neomologate sau, de-a dreptul, contestate. Aşa se face că,
practicînd deja de cîteva decenii arheologia medievală
împreună cu Radu Popa, iar mai apoi de unul singur ori
înconjurat de colaboratori mai tineri, Adrian Andrei Rusu,
expert în săpături, dublat de un istoric de viziune, a avut
vreme să acumuleze destulă experienţă şi să încrucişeze
de multe ori spada cu alţi colegi, pentru ca astăzi să poată
aduna într-o carte o sumă de intervenţii textuale revelatoare
pentru traseul căutărilor lui. Investigări ale culturii materiale
medievale din Transilvania (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008)
reuneşte, în cinci secţiuni – majoritatea lor conţinînd
însă cîte un singur text –, diverse contribuţii
grăitoare atît pentru specializarea arheologică în care
este activ autorul, cît şi pentru verva bătăioasă şi
sarcastică a istoricului, dar aducînd, în plus, în
discuţie felurite chestiuni prea puţin – sau deloc – discutate
la noi pînă astăzi. De altfel, tocmai secţiunea a IV-a,
„materiile în opere“, este cea mai bogat ilustrată,
vorbind despre: inventarul liturgic din Oradea, secolul al XIV-lea,
cuţitele de luptă din Transilvania medievală, decoraţiile din
metal şi ceramică, sticlăria medievală ardelenească, cahlele
sobelor din provincia vestică a actualei Românii, ţigle şi
olane la monumentele istorice (mai cu seamă cele religioase) şi
decorul şi utilitatea vaselor ceramice de lux ale Evului Mediu.
Continuîndu-şi explorările
haţegane din care a extras deja materialul unor volume precedente,
Adrian Andrei Rusu se interesează şi de reminiscenţele antice în
epoca prerenascentistă şi a Renaşterii timpurii, negăsind – la
fel ca Eugen Negrici – că existenţa acestor curente în
istoria noastră culturală ar fi o simplă manipulare ceauşistă.
Într-un alt studiu îi atrag atenţia reprezentările de
pluguri de pe fresca hunedoreană din biserica de la Streisângeorgiu.
Cataramele stelate şi tipurile de cuţite atestate în
Transilvania îi prilejuiesc pagini erudite şi pasionante.
În general, Evul Mediu pe care îl
frecventează autorul, perceput mai cu seamă în dimensiunea
lui materială – dar fără a fi neglijate imaginile artistice şi
obiectele de artă –, se înfăţişează ca o istorie lipsită
de gloria tradiţională a evenimenţialului şi a politicului, dar
spectaculară la nivelul intersecţiilor de curente şi stiluri, a
prezenţelor de obiecte umile, însă strict necesare
desfăşurării vieţii. Prin acumularea unor asemenea elucidări
vizînd viaţa cotidiană, înţelegerea trecutului se
recalibrează, iese din poveste, dobîndeşte un realism şi o
concreteţe ce permit alte lecturi, poate chiar mai interesante decît
clasicele scenarii repetitive etern psihologizante. Este vorba despre
o istorie a îmbinării armonioase dintre utilitate şi
estetică, dintre inventivitate şi instinctul imitării, dintre
racordări la spaţii civilizaţionale mai largi şi dimensionări pe
măsura posibilităţilor proprii.
Că, în felul ei, cartea este un
adevărat manifest – personal, dar şi al unei direcţii de
investigare –, se vădeşte încă din prima pagină. Aici
Rusu observă că „România îşi trăieşte ori chiar
savurează din plin post-medievalitatea: cu agricultura de plug
cîrpit, tras de un patruped solitar, cu «bresle»
dizolvate ori buimace, cu «feude» bine încremenite
la instituţii de stat, cu «iobagi» temîndu-se de
capriciile noilor şefi «nobili» de partide sau de
«confrerii» de interese, cu biserica termopanizată, dar
care mai inventează sfinţi noi, pentru că nu a făcut-o în
vremurile cuvenite, «zarafii» ducîndu-ne de rîpă
agoniselile şi argintul din gramajul monedei, cu oastea «cea
mare» lichidată definitiv şi «mercenari»
călătoriţi în noi cruciade rebotezate «democratice».
[...] Dacă tot amestecăm astfel lumile, să-i spunem celei noi
«mediocraţie»?“. Scurt, pamfletar, acest portret al
României actuale, făcut de un autor care, prin natura
meseriei, priveşte mai degrabă pe fundul săpăturilor, după
resturi din vechime, decît la actualitate, loveşte la ţintă,
cu talent, arătînd în ce măsură noul nostru Ev Mediu
este o lume a mediocrităţii rebarbative.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters