OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aparent, subiectul – tratat cu mijloacele romancierului, oarecum oblic, pe vremea cînd era încă în formă, de Eugen Uricaru, în Rug şi flacără – face parte din zona senzaţionalului, pe care anumite categorii de cititori îl frecventează cu păreri preconcepute. Conspirînd împotriva ordinii social-politice prestabilite, francmasonii sînt, cum s-ar zice, delicatesa tuturor acelora care răspund nevoii de a explica evoluţiile complexe din cîmpul istoriei prin teorii conspiraţioniste. Dar pentru un asemenea reflex, istoriografia întemeiată pe explorarea plină de acribie a arhivelor şi pe comentarea altor categorii de izvoare poate părea ori prea mult – etalînd un tehnicism dezamăgitor –, ori prea puţin (prin circumscrierea unui aspect specific, perceput ca secundar de către avidul cititor aflat în căutarea senzaţiilor tari). Rămîne, deci, ca o asemenea apariţie să mulţumească pe fidelul genului şi numai pe acesta, fie că este vorba de profesionistul scrisului istoric însuşi, fie că el se lasă identificat cu prietenul cel mai apropiat al celui dintîi, omul cultivat, ponderat, care nu aşteaptă de la explorarea istorică mai mult decît aceasta îi poate cu adevărat oferi.

 

Asemenea consideraţii nu vor să inducă însă concluzia că de la istorici revelaţiile nu sînt, în nici un caz, de aşteptat. Paginile care iau în discuţie ipoteza trecerii – fie şi episodice, ocazionale – a lui Horia printr-o lojă masonică vieneză, scrise de Ioan Chindriş, ori cele în care Gelu Neamţu discută eventuala înregimentare în francmasonerie a ideologului revoluţiei transilvănene de la 1848, Simion Bărnuţiu, pot arunca o lumină nouă asupra trecutului. Fiindcă, dacă omul din fruntea răscoalei ţărăneşti de la 1784 a fost un iniţiat – sau măcar s-a făcut acceptat de iniţiaţi, purtîndu-le mesajul către mulţimile de ţărani însetate de schimbarea modului lor de viaţă precar – şi dacă unul dintre marii protagonişti ai momentului înnoitor şi mobilizant 1848-1849, profesorul blăjean Bărnuţiu, s-a înfăşurat, oricît de discret, în aceeaşi flamură, componenta universalistă, complotistă, ezoterică şi secretă a răbufnirilor sociale menţionate, ca şi continuitatea dintre cele două ridicări la luptă împotriva stavilelor feudale dobîndesc cu totul alte rezonanţe decît în interpretările istoricilor anteriori.

 

De eventualele legături cu masoneria ale lui Horia – şi nu numai – s-a ocupat cu folos, vreme de ani, istoricul orădean Gh. Gorun, ceea ce arată că ipoteza a prins deja consistenţă în spaţiul istoriografiei autohtone. Deocamdată însă, terenul conjecturilor şi al ipotezelor nu poate fi părăsit în favoarea unor certitudini întemeiate pe dovezi neechivoce. Faptul că, în 23 februarie 1783, în loja vieneză „Zur Wahren Eintracht“ s-a rostit un discurs în română şi că vorbirea în cauză are un iz popular nu conduce la certitudinea că personajul vocal ar fi fost ţăranul lemnar ajuns cu jalba sa la curte şi nici la convingerea că vorbirea în cauză ar fi caracteristică unui personaj cu o educaţie primară. Există particularităţi de formulare care duc cu gîndul la un ardelean – „Drăguţi fraţii mei“, formula de adresare ce aminteşte sintagma „drăguţul de împărat“, e tipică pentru vestul actualei Românii, dar ea putea veni şi dinspre un om din Banat ori din Parţiu, iar „şDumneţZo să ţîie“ este tot o pronunţie de la vest de Carpaţi –, dar de unde să ştim care va fi fiind vorbitorul? În fapt, omul îşi exprimă numai entuziasmul faţă de preocuparea lui Iosif al II-lea de a aduce fericirea tuturor supuşilor săi, atît bogaţi, cît şi săraci. Chemarea la arme nu pare, în acest context, un îndemn la luptă, ci mai degrabă la celebrarea înclinaţiei spre binefacere a gloriosului suveran prin trei salve de tun („Să îi cîntăm tare şi să sunăm tunurile estea, spre binele lui. [...] Mîna sus pe armele./ Foc! Mai tare foc! Şi ăl mai tare foc!/ Una, doi, trei!“). Totodată, retorica încărcată de metafore a mesajului, care îl compară pe suveran, în tradiţia absolutismului monarhic, cu soarele care luminează totul – amintind de mijloacele propagandistice ale autoproclamatului Rege Soare al Franţei –, nu pare deloc improvizaţia unui supus ţăran, lipsit de pregătire superioară într-ale retoricii şi literaturii.