Aş fi crezut că Marius Oprea, colegul meu de generaţie,
cunoscut de mine prin anii ’80, va deveni în exclusivitate un poet, ba chiar
unul vagant. Pe vremea juneţii noastre făcea deja figură de rebel şi răspîndea
un iz rebel, de François Villon. Ca istoric, i-am apreciat mult prima carte – o
contribuţie de istoria culturii – şi credeam de-acum că va face, în plan profesional,
o carieră de istoric al modernităţii româneşti, pentru care avea la îndemînă
toate instrumentele.
Împrejurările vieţii însă – o anchetă a Securităţii, bătăi,
investigaţii printre prieteni, declaraţii, apoi participarea la revoluţia
braşoveană din 1989 –, ca şi posibilitatea de a cerceta, în fine, pe cinstite
trecutul comunist l-au acreditat în calitate de cercetător al regimului roşu
defunct, cu un interes particular pentru elita Securităţii. Cărţile lui cu
subiect istoric de pînă azi sînt, în marea lor majoritate, preocupate de
desluşirea încurcatelor iţe ale gărzii pretoriene comuniste din România.
Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (2002, Premiul pentru
Cea mai bună carte de istorie a anului), Securiştii partidului. Serviciul de
cadre al PCR ca poliţie politică. Studiu de caz: Arhiva Comitetului Municipal
de Partid Braşov (2002; coautori: Nicolae Videnie, Ioana Cîrstocea, Andreea
Năstase, Stejărel Olaru), Bastionul cruzimii: o istorie a Securităţii
(1948-1964), publicat în 2008, descriu ceva din partea ascunsă a aisbergului
social al totalitarismului nostru. Modelată după tipicul „fratelui mai mare de
la Răsărit“, secretizat la maximum, această lume a privilegiaţilor unui regim
care îi ţinea şi pe ei mereu în alertă, dîndu-le cele mai suculente ciolane la
ros, dar şi asmuţindu-i în permanenţă asupra trecătorilor de pe stradă, fără
osebire, preget sau pauză, pare rodul unei fantezii bolnave. Desigur, ea
copiază modele mai vechi, printre altele, poliţiile intersectate şi reciproc alertate
ale lui Fouché. Dar le copiază aici, la Dunăre şi Carpaţi, asociind monopolului
puterii ilegitime pe care o legitima numai dictatura monopartinică, cinismul şi
dispreţul faţă de viaţa omului neînregimentat, paranoia suspiciunii continue şi
omnidirecţionale, ca şi obrăznicia privilegiilor.
Alte titluri ale lui Oprea se referă la manifestaţia
anticeauşistă a muncitorilor braşoveni, Ziua care nu se uită. 15 Noiembrie
1987, Braşov (coautor Stejărel Olaru, 2002), la reprimarea co-munistă a
intelectualilor, precum în Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu
şi taina Rugului Aprins (2008) sau Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski
despre natura comunismului, 2006. Oricît de importante pentru formarea unei
judecăţi mai cumpănite asupra realităţilor comuniste sau asupra profilului
autorului, ele rămîn însă doar completări la axul fundamental de interes pe
care îl reprezintă dezvăluirile interesînd serviciul secret comunist.
Amplă deja, cuprinzînd documente, convorbiri şi sinteze ori
studii de caz, lista orientează asupra intereselor profesionale ale
istoricului, indicînd în persoana lui un expert din linia întîi a cercetării
defunctei societăţi monopolizate ideologic de marxism în ipostazele ei
româneşti. Cu un simţ narativ accentuat, dar şi animat de interesul pentru
aspectele dramatice ale unui trecut încă opac, Marius Oprea a atîrnat în cui,
la răstimpuri, lira poetului pentru care vădea înzestrare, cîştigîndu-şi o
reputaţie de „nebun după adevăr“, de nesăbuit periculos sau – dacă trecem de bîrfe
şi încercăm o caracterizare mai adecvată – de pasionat restitutor al adevărului
despre comunism. Fiecare volum semnat de el – singur sau în colaborare – mai
luminează un pic întunecatele evoluţii ale oficialităţilor abuzive din vremea
dictaturilor roşii autohtone.
Cel care conduce Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului în România (IICCR) a mărturisit, de altfel, deschis că orientarea
tematică a contribuţiilor sale izvorăşte dintr-un interes de viaţă prezentă, nu
dintr-o simplă acroşare a trecutului. Într-un interviu al lui Eugen Istodor
apărut în Academia Caţavencu, miercuri 22 iunie 2005, el observa că „...nu e
vorba de istorie, e vorba de actualitate. Securiştii şi comuniştii fac parte
din lumea noastră. Ei sînt patronii, conducătorii noştri“.
Şase feluri de a muri (Iaşi, Polirom, 2009, 312 p.), cel mai
recent volum tipărit de Marius Oprea, pare înrudit cu lucrările de frontieră
ale beletristicii cu cercetarea ştiinţifică. Din acest punct de vedere, cartea
pare să continue reportajele lui Geo Bogza despre mineri (cu diferenţa că
acelea mărturiseau literar o experienţă ce implica prezenţa pe teren a
autorului şi intersecţia lui directă cu protagoniştii), romanele nonfictive ale
lui Paul Goma (deşi acolo era mai degrabă vorba despre fapte din biografia
personală a naratorului) sau, mai curînd, ea aparţine seriei de romane-reportaj
pentru care ilustrativ rămîne Cu sînge rece al lui Truman Capote. După Cosmin
Ciotloş, „într-un fel, ceea ce scrie el acum, bazîndu-şi investigaţiile pe
arhive ale Securităţii comuniste, continuă linia etică a romanelor
anterevoluţionare semnate de Augustin Buzura. [...] Cele şase feluri de a muri
dezvoltă, printre gratiile restricţiilor politice, şase tragedii aproape
anistorice. Fără a fi, imaginar, fertil, autorul acestei cărţi... reprezintă,
în limitele omenescului, o mostră de anduranţă“.
De acord cu judecata de
valoare emisă de critic, aş încadra însă volumul mai degrabă în cuprinsul
prozei didactice, cu teză, şi i-aş acorda statutul de profesiune de credinţă, alături
de celelalte piese din mozaicul pe cale de a se înjgheba ca rezultat al
laborioasei activităţi a lui Marius Oprea.
Există morţi specifice comunismului? Dacă nu, atunci sigur
dictatura posedă propriul ei tipar thanatic, îndemnînd la meditaţii stoice despre
sensul vieţii şi posibilitatea de a pedepsi abuzurile istoriei.
Comentarii utilizatori
MetisajeFernand Marinescu - Vineri, 13 Noiembrie 2009, 10:39
Mie nu-mi plac genurile amestecate. Ori e naratiune artistica pe subiect de fictiune, ori e documentar scris rece, precis, la singe, cu trimiterile la surse pe fata.
Si romanul?Aida Valimanescu - Vineri, 13 Noiembrie 2009, 10:42
Pai atunci nu mai cititi romane sau eseuri. Si unele, si altele sunt reprezentantele unor specii literare hibride, cu o mare paleta de aluviuni. Cartea lui Oprea e insa buna, printre altele si pentru ca evoca o latura mai putin prezenta in discutiile despre comunism: mai multe feluri de a muri.
Oprea nu scrie rauCrimola Hanes - Sambata, 14 Noiembrie 2009, 23:13
Scrie insa bine? Face si el jocuri politice. Nu ma deranjeaza ca le scoate crimele pe nas securistilor, ci apropierea lui cam oportunista de Tariceanu, cu ceva timp in urma, nu prea demult.
Moartea si iar moarteadr. Carmen Mierluitiu - Sambata, 14 Noiembrie 2009, 23:16
Dom'ne, e o inghesuiala la temele astea cu moartea, de parca n-am mai avea ce scrie si ce citi. Nu stiu daca e chiar momentul ca poporul asta amarit, batut in cuie de politicieni incapabili, sa primeasca si lectii de stoicism de la scribii lui. Pe aici se mai si supravietuieste, se mai si lupta pentru existenta, se mai si invinge cite o data. Cum naiba, din toate astea, numai moartea ii atrage pe unii?! Or fi crezind ca asta le da profunzime filosofica...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters