OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oricine poate fi martorul timpurilor sale. Dar pentru a dobîndi recunoaşterea acestei calităţi este nevoie, se pare, de o decizie personală, care, odată luată, implică anumite acţiuni convergente. Printr-una dintre ele, martorul se angajează într-o dinamică a distanţării de evenimentele şi împrejurările curente, cu scopul dobîndirii accesului la o privire mai largă şi mai profundă, al dobîndirii unei cuprinderi istorice asupra trăitului. Printr-alta, el încearcă, în mod aproape simultan, o apropiere mai intimă de protagoniştii, de contextele şi de implicaţiile faptului trăit, scopul de a dobîndi o competenţă care să o depăşească pe cea comună.

Prins în acest mod de acţiune tur-retur, cel care simte datoria de a mărturisi despre timpurile vieţii sale ca despre un episod al istoriei cu semnificaţii mai vaste nu are decît să procedeze la aşternerea pe hîrtie, la imortalizarea fotografică ori la înregistrarea pe peliculă a aspectelor selectate, ca fiind semnificative pentru turnura pe care au luat-o timpul şi, odată cu el, vieţile inşilor şi ale comunităţilor umane. Există, aşadar, diferenţe între munca reporterului – omul prin excelenţă interesat de actualitate, de creasta explozivă a valului trecerii, în chiar momentul înfiripării acesteia – şi aceea a martorului în faţa istoriei (memorialist, realizator de filme documentare, fotograf „arheolog“); iar deosebirea principală pare să fie aceea că primul actualizează, tratînd chiar şi fărîmele de trecut legate de momentul prezent ca pe nişte componente ale prezentului, în timp ce al doilea istoricizează, punînd în perspectivă pînă şi cele mai acute momente ale clipei de faţă.

Slavenka Drakulic aparţine, prin opţiunea ei iniţială, categoriei reporterilor, dar a ştiut să facă şi pasul către calitatea de martor. În volumul N-ar face rău nici unei muşte (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, 200 p.), ea urmăreşte – aşa cum făcea odinioară Nina Berberova, în cazul afacerii „Kravcenko“, şi cum procedase Hannah Arendt, care urmărise procesul lui Eichmann de la Ierusalim – cîteva dintre cazurile de criminali de război din fosta Iugoslavie, aduse în faţa Tribunalului de la Haga din 2000 încoace.

În principiu, s-ar spune că nimic nu îi separă pe aceşti criminali de alţii, nu mai puţin fioroşi (să zicem, naziştii de la Nürenberg şi de după). Numai că, de astă dată, faptele incriminate s-au petrecut nu într-o istorie îndepărtată, ci cu puţini ani în urmă, iar spaţiul unde au avut ele loc sînt oraşele şi satele proximităţii cotidiene, nedevastate de vreun conflict global, ci răscolite criminal de propriii locuitori.

Metamorfozele banalului în ipostaze ale răului universal şi tinzînd către absolut o fascinează pe scriitoarea şi jurnalista croată. Contemporaneitatea deplină cu aceşti foşti concetăţeni ai ei o obligă mereu la recursul către propria biografie, în spaţiul căreia încearcă să identifice semnele experienţelor comune. Cutare acuzat pare băiatul bun pe care o bătrînică ar putea să-l roage să o traverseze strada, dar care, la cei numai douăzeci şi ceva de ani ai săi, executa zilnic, cu rece precizie, zeci de prizonieri. Alţii trei, aleşi dintre clienţii barului anodin de la colţul străzii, au violat, sechestrat, vîndut şi umilit zeci de femei musulmane, deşi ei înşişi se socoteau ca aparţinînd altei categorii de vinovăţie decît cei care au ucis cu arma în mînă.

Un ecologist convertit la ultranaţionalism, vinovat de instigarea la crime în masă, s-a ascuns mai bine de un deceniu sub camuflajul unui convivial şi cordial expert în medicină alternativă, neavînd nici un conflict cu sine însuşi. Unul dintre generalii care au pus în operă masacrele de la Srebreniţa are aerul unui militar corect, care execută ordinele în spiritul disciplinei şi al codului onoarei ofiţereşti, deşi mărturiile despre el spun cu totul altceva, infinit mai grav. O femeie împinsă în fruntea unei republici răsărite din fărîmiturile statului federativ de odinioară girează, la rîndul ei, aproape împotriva propriei voinţe – dar fără a se opune –, execuţii în masă, pe care le mărturiseşte apoi şi le regretă, cuprinsă de remuşcări, doar după ce iremediabilul se produsese.

Strădania Slavenkăi Drakulic de a portretiza monştri (unul dintre capitolele finale ale cărţii, al XIII-lea, se cheamă chiar aşa: „De ce avem nevoie de monştri“) are destule în comun cu arta moraliştilor de tipul lui La Bruyère, chiar dacă, în loc să picteze „caractere“, autoarea radiografiază tocmai opusul acestora – anomalia caracterială configurată exploziv în miezul unei vieţi indiferente sau chiar excepţionale (Biljiana Plavsic era o universitară decentă cînd şi-a început cariera politică). Studiile sale sînt o antropologie de proximitate, aducînd însă, în mod paradoxal, sub ochii cititorului exotismul extrem al crimei împotriva umanităţii, al haosului şi al dezlănţuirii satanice din camera de alături.

Prin cîteva asemenea chipuri puse în rama analizei, N-ar face rău nici unei muşte devine o carte de istorie contemporană, chiar recentă, mai preţioasă decît sintezele care îşi propun să reconstituie aplicat traseul armatelor în confruntare ori succesiunea deciziilor politice şi a întrunirilor diplomatice care au configurat războiul din fosta Iugoslavie. Şi este astfel pentru că evocă dimensiunea individuală – din care viaţa nu s-a refugiat încă în scheme abstracte – a răului activ în istorie. Volumul merge înspre nervurile profunde, evidenţiind lipsa de fond a unei nevroze care a atins o societate multiculturală în ansamblul ei, atingînd cote aberante, cu consecinţe catastrofale.

În România, scrisul Slavenkăi Drakulic ar putea stîrni, în mod legitim, întrebări privind complicităţile vinovate ale civililor cu regimul antonescian de persecutare a evreilor. Deocamdată însă, nu s-a găsit nici un gazetar român pregătit pentru confruntarea cu aceste adevăruri dure. Au făcut-o, în schimb, Jean Ancel – plecat în Israel din ţara noastră – şi Tibori Szabó Zoltán, jurnalist clujean interesat de salvarea evreilor ardeleni de Shoah.