La un an de la trecerea sa din
actualitate în panteonul culturii române, Monica
Lovinescu revine în atenţie cu o culegere din scrierile sale
intitulată Etica neuitării (antologie şi prefaţă de Vladimir
Tismăneanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 492 p.). Inclus în
colecţia „Zeitgeist“, acest prim florilegiu postum din
moştenirea autoarei oferă o lectură politologică şi prin grilă
morală unei producţii abundente, parcimonios transcrise de
scriitoare din dosarele emisiunilor radiofonice pe care le prezida de
la microfonul Europei libere. Intenţia antologatorului nu lasă loc
echivocului. El încearcă să sublinieze calitatea de „cea
mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului
comunist“ din cultura românească a Monicăi Lovinescu. De
aici şi noutatea proiectului, căci, deocamdată, receptarea ei s-a
făcut mai cu seamă în ordinea comentării literare şi
culturale de actualitate, a criticii de direcţie, deci într-o
linie mai degrabă literară.
Aşa cum se vede însă în
funcţie de intenţia programatică de la baza volumului, Monica
Lovinescu pare mai curînd o autoare din speţa Hannei Arendt
sau Susan Sontag; o scăpărătoare prezenţă feminină în
arena ideilor şi a ideologiilor, discutînd cu neobosită
inteligenţă şi cu un acut simţ al nuanţelor poncifurile în
vogă, erorile democraţiilor occidentale, crimele totalitarismelor
roşii, redundanţele postrevoluţionare, incapacitatea de
îndestulătoare înnoire a noilor democraţii. Efortul de
a ocoli categoriile tradiţionale ale receptării din interiorul
culturii noastre, oferind şansa unei alte înţelegeri a
acestui cronicar consecvent al evenimentelor ultimelor şase decenii
de istorie românească şi europeană, este bine-venit. El
arată în ce măsură cantonarea într-un singur gen a
unei personalităţi publice de primă mărime poate sărăci atît
cultura căreia îi aparţine, cît şi capacitatea de
descifrare şi de înţelegere a împrejurărilor istorice.
Monica Lovinescu a fost, nu încape
îndoială, mai mult decît s-ar fi putut crede.
Superstiţia că numai pe hîrtie tipărită pot fi regăsite
contribuţii culturale majore a întîrziat considerarea cu
suficientă seriozitate a aşa-ziselor cronici radio ale maestrei de
la Teze şi antiteze la Paris. Tipărirea după 1989, a ciclului de
Unde scurte (vol. I-VI), a Jurnalului (I-VI) şi a memoriilor La apa
Vavilonului (2 vol.), a romanului Cuvîntul din cuvinte (2007)
şi a unui volum de interviuri, în mod evident posibilă în
România doar după căderea regimului Ceauşescu, a fost
socotită de unii prea tîrzie pentru a mai acredita o prezenţă
scriitoricească importantă din acelaşi soi de motive. Alte
prejudecăţi, dificultatea integrării armonice şi corecte într-un
ansamblu cultural pe care o asemenea prezenţă îl recalibra în
mod obligatoriu, aducînd zeii declaraţi ai zilei pe
piedestaluri mai mici, au sporit, la rîndu-le, inerţia, iar
incapacitatea depăşirii acestor condiţionări ale receptării o
vădesc din plin mai recentele istorii ale literaturii româneşti.
Din asemenea motive, contextuale, şi
din altele, intrinseci operei lăsate în urmă – o ediţie
românească de Scrieri ar însuma, fie şi numai
reproducînd textele deja enumerate, vreo 16 volume –, cum ar
fi polimorfismul monocord al comentariilor sale eseistice şi
aglutinarea în pagini de jurnal a unei gîndiri originale
şi alimentate de surse de prima mînă, sîntem încă
în preambulul receptării pe care Monica Lovinescu o merită.
De fapt, intervenţiile radiofonice transcrise şi prelucrate în
forma unor eseuri şi articole conţin deschideri plurale: de la cele
teoretice (de relevanţă filozofică sau ideologică) la
consideraţii de natură morală, la estimări critice şi observaţii
de mentalitate, pagini de cronică istorică şi luări de atitudine
politică şi civică, reflecţii amare şi sceptice, dar şi chemări
mai mult sau mai puţin directe la luptă, în virtutea unui
activism fie instinctiv, fie conştient asumat.
Lui Vladimir Tismăneanu i se impun
„principalele contribuţii ale Monicăi Lovinescu la constituirea
unei etici întemeiate pe memorie“, reflecţia asupra
problemei Răului, rădăcinile morale ale gîndirii
monicalovinesciene. Dar aceleaşi pagini pot fi citite şi ca o
profesiune de credinţă intelectuală şi civică, angajată – dar
nu partinic –, distanţată – dar nu absentă şi neimplicată –,
ardentă – dar nu propagandistică –, interogativă – dar nu
nihilistă –, încrezătoare în semnele viitorului –
însă nu naivă. O astfel de definire a atitudinii sale
constante mi se pare în ton cu disponibilitatea vastă a
scriitoarei, păstrată, în linii mari, intactă, de la un
deceniu la altul, marcă ce invalidează eventualele tentative de
anexare a sa de către un curent sau altul de gîndire. Măcar
respectul şi recunoaşterea pe care ea le conferă unor autori
precum Milovan Djilas, Arthur Koestler ori Boris Souvarine – oameni
de stînga, intraţi în alertă în faţa exceselor
totalitarismelor de stînga, dar care nu au devenit niciodată
de dreapta – ar trebui să îndemne la o atentă cumpănire a
calificărilor ce i se atribuie fiicei lui E. Lovinescu. Nume ca
acestea, apreciate sincer, prin declaraţii repetate, de autoare, ar
trebui să îndemne la precauţii atît în
considerarea ei ca o militantă anticomunistă de dreapta, cît
şi ca o intelectuală de stînga tolerantă, „menşevică“.
Centrul pe care îl frecventează ea nu este deloc acomodant, ci
ţine de o scrutare critică mereu vigilentă în toate
direcţiile.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters