AVALON. Nobilimea şi scrisul

Autor: Ovidiu PECICAN | Categoria: Rubrici | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Generaţia noilor absolvenţi ai facultăţilor de istorie evită, în general, specializarea în studii medievale dintr-un motiv destul de simplu de înţeles. Este mereu mai uşor să parcurgi presa contemporană şi sintezele recente, fie şi în limbi de circulaţie, decît să sondezi evenimentele de acum şapte-opt secole, mai cu seamă că, pînă să o poţi face, ai de învăţat cîteva limbi străine în formele lor arhaice, e nevoie să deprinzi descifrarea documentelor şi trebuie să alergi după ediţii erudite, rarisime şi adeseori insuficient de ştiinţific întocmite, luptînd, pe deasupra, şi cu nedumerirea celor din jur, chinuiţi de întrebarea insolubilă: „La ce bun să studiezi Evul mediu?“... De aceea, atunci cînd se întîmplă ca un tînăr să depăşească toate aceste obstacole, pasionîndu-se de descifrarea unor timpuri aproape părelnice, lacunar documentate, dar fascinante, cum sînt cele ale Evului de mijloc, el merită întreaga atenţie.

Un asemenea soi de cercetător se anunţă a fi Cosmin Popa-Gorjanu, intrat nu cu mult timp în urmă în viaţa universitară din Alba Iulia şi orientat către studiul gradului de educare a aristocraţiei din Regatul Maghiar în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Tema este pasionantă, fiindcă poate aduce argumentele care deocamdată ne lipsesc, referitoare la nivelul dezbaterilor politice şi spirituale din mediile aristocraţiei din Ungaria – deci şi cu referire la nobilimea de origine românească din acest stat medieval –, punînd la dispoziţia celui interesat date despre felul cum se recurgea la scris, în acele vremuri, printre mai marii sistemului statal condus de Arpadieni şi de Angevini (adică de dinastia coborîtoare din Arpad şi de dinastia de Anjou).

Într-un studiu din 2004, referitor la „Scrisorile private şi răspîndirea ştiinţei de carte în mediul nobilimii din Ungaria (secolele XIV-XV)“, apărut în Annales Universitatis Apulensis, seria „Historica“, tom 8, Cosmin Popa-Gorjanu se întreabă „în ce măsură posesorii laici ai actelor puteau să citească şi să scrie în limba latină“, căci, „începînd din ultimele decenii ale secolului al XII-lea, hotărîrile judecătoreşti şdin Ungaria, n.m.ţ trebuiau să fie consemnate în scris“.

Rezultă limpede că deţinătorii de acte de proprietate şi de alte categorii de documente oficiale trebuiau să fie în stare să descifreze conţinutul acestora sau, în lipsa unei educaţii proprii adecvate, aveau nevoie de serviciile unor cunoscători ai scrisului şi cititului. Mai era apoi şi „faptul că nobilii angrenaţi în funcţii administrative, în calitate de slujitori, erau expuşi unui flux important de ordine regale scrise“, care făcea, în cazul lor, şi mai imperioasă o asemenea măsură. A existat, deci, în mod sigur, pe la curţile nobiliare, o categorie de clerici şi scribi profesionişti, în preajma şi în slujba dregătorilor. Concluzia autorului este că „nobilimea, expusă contactului cu scrisul atunci cînd exercita funcţii administrative şi în cursul proceselor de judecată, ca să nu mai vorbim de participarea la viaţa religioasă, deşi la mijlocul secolului al XIII-lea reacţiona cu indignare în faţa greutăţilor puse de funcţionarea unui sistem birocratic incipient, pare că în cursul secolului al XIV-lea a adoptat utilizarea scrisului în scopul comunicării private“. „De la mijlocul secolului al XIII-lea, introducerea unui model de guvernare mai sistematic, bazat pe utilizarea actului scris a obligat treptat nobilimea să se adapteze noilor cerinţe ale utilizării acestuia. Cînd şi cum a început nobilimea să recunoască avantajele folosirii scrierii, cînd a adoptat folosirea scrisului în scopuri particulare, sau în altele decît cele juridice?“

Într-un alt studiu, „Practica scrisului în mediul familiilor nobiliare. Registrul de socoteli al magistrului Nicolae (mai-iunie 1372)“, apărut în Apulum, vol. XLIII/2, 2006, studiind fondul arhivistic rămas de pe urma familiei nobile maghiare Himfi, ai cărei reprezentanţi au ocupat, în unele cazuri, locuri de vază la curtea lui Ludovic de Anjou, autorul constată că: „Benedict şHimfi, comite de Timişoaraţ s-a aflat adesea la curtea regală, sau a fost trimis în diverse misiuni militare în străinătate, păstrîndu-se un număr important de scrisori cu caracter oficial adresate lui. Însă ştim că el avea şi un notar propriu, numit Abraham Litteratus, căruia îi răsplătise serviciile în 1360 prin obţinerea unui sat în comitatul Vas“. Un alt slujbaş al său cu o pregătire cărturărească, un fel de „contabil“ sau administrator, a fost magistrul Nicolae, care inspecta lista cheltuielilor la curtea stăpînului său, dar care părăsea uneori domeniul bănăţean, mergînd şi pe alte posesiuni ale aceluiaşi comite, deşi cîte un omolog al lui trebuia să existe cel puţin pe domeniile celelalte ale aceluiaşi înalt demnitar, la Remete, în Banat, şi la Debrente, în comitatul Veszprém. În orice caz, socotelile magistrului Nicolae erau verificate de un superior cu nume necunoscut, angajat al aceluiaşi nobil, ceea ce arată că, printre slujitorii de încredere ai comitelui, se numărau cel puţin doi oameni versaţi în calcule economice, cărora, desigur, li se adăuga şi Avram, notarul, al treilea ştiutor de carte.

Chiar dacă de aici nu se poate trage concluzia că nobilul însuşi cunoştea cititul şi scrisul, este clar că el nu se putea dispensa de slujbaşi laici, specializaţi în asemenea îndeletniciri. În plus, misivele de uz privat care s-au păstrat de la 1370, corespondenţa neoficială, al cărei număr sporeşte în prima jumătate a secolului al XV-lea, indică o amplificare a utilizării scrierii dedicate nevoilor comunicării interpersonale la nivelul nobilimii.

Şantierul deschis de Cosmin Popa-Gorjanu, referitor la educaţia nobilimii din Ungaria arpadiană şi angevină, întemeiat pe recursul la documente de arhivă, demonstrează că, la curţile aristocraţilor secolului al XIV-lea, lectura şi scrisul erau nişte realităţi funcţionale, nu proiecţiile retrospective ale unor istorici moderni.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

felicităriAureliu Goştină - Joi, 9 Iulie 2009, 21:04

Domnule Pecican, sunteţi primul istoric actual care acordă atenţie mai tinerilor săi colegi fără volum propriu, aflaţi în faza pre-debutului de sine stătător. Îi citesc şi pe alţii - comentariile dlui acad. Zub în presa culturală de prin Moldova, recenziile dlui profesor Bogdan Murgescu prin "Dilemateca" -, dar lumea se împiedică adeseori de detaliul acesta editorial, aşteptând ca un istoric să îmbătrânească până să îi spună "bun venit" în arena istoriografică.

Nu doar începătorii...Dr. Aureliu Fărăgună - Vineri, 10 Iulie 2009, 10:36

... beneficiază de tratamentul ăsta dispreţuitor, la noi, în lumea istoricilor de meserie. Recenziile se fac de obicei pe prietenii şi obedienţe, ele au aspectul unor genuflexiuni, nu sunt întâmpinări critice. Poţi avea şi 10-20 de cărţi, dacă nu eşti bine plasat în sistemul piramidal al catedrelor universitare, al centrelor de studii sau al institutelor Academiei (oho!), rămâi, din punctul de vedere al "mafiei experţilor" un anonim, fie şi vânzând tirajele titlurilor proprii în întregime. Suntem tare departe de o bună funcţionare în interiorul meseriei de istoric, aici revoluţia nu a avut încă loc.

monotonia istoriei...Zelda Avram - Duminica, 12 Iulie 2009, 17:40

... la noi e dezastruoasa. Se merge infinit pe schema de tratare "din batrini". Bine ca unii dintre noii istorici mai schimba subiectele, mai intorc si pe alte fete trecutul. Chiar ciudat ca in Romania se discuta atit de putin subiectele de istoria culturii, a scrisului si cititului. Iar pe urma, daca se vinde cu 1 milion mai multa carte la Gaudeamus, ne miram de parca am fi cazuti din copac. Lumea care nu citeste crede, atunci cind vede ca altii citesc, ca e o minune. Multumim pentru semnalarea referitoare la autorul discutat, ii vom urmari cartile.