Printre autorii români fără de
noroc la public(at), Ion Budai-Deleanu pare un campion. Nici măcar
Dimitrie Cantemir nu îi egalează destinul nefericit, căci, de
bine, de rău, ştim măcar cum arăta principele, şi încă pe
baza mai multor portrete de epocă, dintre care cel puţin gravura cu
perucă şi straie occidentale se dovedeşte o redare a chipului
princiar în termeni realişti. Pe Budai-Deleanu nu îl
ştim. S-au propus atenţiei mai multe portrete ale lui, dar nici
unul dintre ele nu convinge. Rămînem cu regretul că, la
cumpărarea manuscriselor răposatului consilier din Lvov pentru
Academie, Gheorghe Asachi a ratat şansa de a lua cu sine, de la
familie, şi un portret al celui dispărut.
Rămînem, aşadar, cu alte
portrete, simbolice. Portretul poetului (în Ţiganiada şi înTrei viteji); al istoricului; al filologului; al juristului; al
traducătorului; mai sumar, dar mai direct: al autorului de scrisori
către diverşi contemporani… Şi acestea, spre a fi puse împreună,
ca să reconstituie portretul cultural plurifaţetat al unui savant
şi artist de excepţie al modernităţii noastre, presupuneau
cutreierări stăruitoare prin biblioteci, pînă de curînd.
Acum însă, colecţia „Opere
fundamentale“, coordonată deja de mai mulţi ani de criticul şi
istoricul literar Eugen Simion, a a-juns să includă şi volumul Ion
Budai-Deleanu, Opere (ed. îngrijită, cronologie, note şi
comentarii, glosar şi repere critice de Gheorghe Chivu şi Eugen
Pavel, Bucureşti, Academia Română & Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă, 2011, 1.354 p.). După dispariţia
Editurii Minerva, specializată în valorificarea moştenirii
istorice a culturii noastre, şi după sistarea seriei de „Cărţi
fundamentale“ ale culturii noastre – iniţiată şi sponsorizată
de Fundaţia pentru o Societate Deschisă în anii ’90 –,
seria concepută şi condusă de Eugen Simion a umplut un gol care,
persistînd, ar fi riscat să reteze culturii noastre întreaga
dimensiune istorică. Ea continuă să apară, într-un format
şi în nişte condiţii care evocă „Pleiadele“
franţuzeşti: hîrtie „de Biblie“, copertă tare (din piele
tehnică!), supracopertă de carton gălbui, aparat critic savant de
ţinută, colaboratori autorizaţi, dintre specialiştii domeniului.
Aliaţii academicianului în
proiectul budai-delenian, Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel, sînt
editori prestigioşi. Primul s-a ocupat de opera lui George Coşbuc,
de Codex Sturdzanus (1992), de Institutiones linguae valachicae.
Prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină
(2001) şi de Dictionarium valachico-latinum. Primul dicţionar al
limbii române (2008). Cel de-al doilea a îngrijit
filologic ediţiile Palia de la Orăştie (1984), Biblia de la Blaj(2000) şi a scris studiile Carte şi tipar la Bălgrad (1567-1702)
(2001) şi pe cele din Între filologie şi bibliofilie (2007).
Pe lîngă titlurile enumerate, fiecare dintre cercetătorii
menţionaţi au făcut parte din diferite echipe prestigioase care au
conceput şi au pus în circulaţie opere de erudiţie
filologică.
Astfel, noua apariţie – cumulară –
a lui Ion Budai-Deleanu, concepută ca „o ediţie diplomatică şi,
în acelaşi timp, recapitulativă“, adună în paginile
ei majoritatea textelor cunoscute din autorul hunedorean (galiţian
prin adopţie) iluminist. S-a optat pentru eliminarea, deocamdată, a
textelor unde – din cauza statutului de ciornă în care
majoritatea au rămas – ideile şi argumentaţiile se repetau,
preferîndu-se forma cea mai elaborată şi mai apropiată de
proiectul definitiv, chiar dacă proiectul a întîrziat să
se împlinească pe durata vieţii autorului. Şi traducerile au
fost supuse unui proces de selecţie, iar din Ţiganiada nu s-au
reprodus toate cele trei versiuni. Acolo unde s-a putut, s-a apelat
la ediţiile preexistente cele mai bine realizate, consultîndu-se
însă, încă o dată, manuscrisele. Precizarea explicită
a acestora i-ar fi scutit pe merituoşii editori de interpelarea
publicată în România literară de către istoricul
Ladislau Gyemánt, primul editor – împreună cu Ştefan
Pascu – al principalei lucrări istorice a lui Budai-Deleanu,Despre originile popoarelor din Transilvania, legată de omiterea
menţionării exprese a acestui aport.
Ar fi fost excelent dacă epistolarul
s-ar fi îmbogăţit şi el, cu oricît de puţine piese
noi, aducînd ceva în plus faţă de ediţia lui Iosif
Pervain. Toate acestea, şi altele, ar putea fi îndreptate şi
completate într-o ediţie ulterioară nu pentru că pasul –
uriaş – pe care îl face ediţia de faţă nu ar conta sau ar
fi o neîmplinire, ci tocmai pentru că stadiul restituirii la
care s-a ajuns merită împlinit într-un proiect care să
treacă de la „opere“ la încercarea de a se restitui
integralitatea textelor budai-deleniene păstrate pînă astăzi
şi identificate ca atare.
Deocamdată, bucuria – neadumbrită –
este aceea de a putea ţine în mînă o primă însumare
cu adevărat reprezentativă a textelor autorului Ţiganiadei. Nu e
lucru puţin, mai cu seamă în condiţiile de aristocratică
materialitate pe care le presupune înscrierea volumului în
seria menţionată. Senzaţia – ca şi profitul – este
comparabilă cu ceea ce simte un meloman intrînd în
posesia colecţiei de CD-uri ce epuizează creaţia cunoscută a lui
W.A. Mozart. Pentru a simţi însă pe deplin ebuliţia unui
astfel de creator capabil să arpegieze pe multiple planuri, chiar şi
schiţele, caietele cu note, lucrările cu idei recurente – în
fapt, diverse crochiuri strategice, cu reluări şi obsesii, cu
laitmotive şi nuanţe care jalonează o viaţă – sînt
importante.
Deja, din acest stadiu,
budai-delenologia ar putea înregistra un avans prin simpla
soluţie a aducerii la îndemîna oricărui interesat a
marelui ansamblu textual transportat cu mare grijă de Gheorghe
Asachi în ţară şi completat de descoperirile altor istorici
literari.
Ce statură are marele ardelean în
cultura noastră se poate înţelege chiar şi din puţine
cuvinte. Dau, spre lămurire, mai jos, doar două citate din el:
„Încă de pe vremea cînd
hotărîsem să alcătuiesc un dicţionar al limbii române
ş…ţ mi-am dat seama… că am datoria să prezint celor
preocupaţi de studiul limbilor şi o gramatică (…) Ca să poată
fi folosită atît de compatrioţii mei, cît şi de
străini, o voi scrie în limba latină“ (p. 538, Fundamentele
gramaticii limbii române).
Din Lexicon românesc-nemţesc:
„Cea mai grea parte era gata şi (…) de aş părăsi lucrul
acum început, doară încă un veac ar trece pînă
cînd să va afla cineva să primească atîta greutate
asupra sa, iar neamul românesc va rămîne lipsit de
lexicon sîngur din vina mea…“ (p. 669, „Prefaţie“).
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters