OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După debutul lui echinoxist, iar mai apoi, după primele volume publicate, Corin Braga părea să urmeze cariera tipică a unui prozator oniric, pe de o parte, iar pe de alta pe cea a unui exeget literar clasic. De la un moment dat încoace, însă, ca atîţia dintre intelectualii formaţi în tiparele relativ strîmte ale specializărilor şcolii dinainte de 1989, el a descoperit că pasiunea explorării imaginarului, exersată pînă atunci în tatonarea creaţiei unor poeţi romîni (Blaga, Nichita Stănescu) poate şi merită să fie adecvată unui nou teritoriu. Faptul i-a prilejuit un nou doctorat, de astă dată francez, i-a dat elanul necesar înfiinţării unui centru universitar specializat în asemenea studii şi l-a angajat în explorări erudite fructificate în ambianţă franceză.

Urmînd întrucîtva un traseu ce prezintă similitudini cu acela al contribuţiei lui I.P. Culianu la înţelegerea rupturii produse în imaginarul renascentist, exegetul clujean observă, pentru intervalul de timp menţionat în titlul lucrării lui, estomparea temei paradisiace în folosul afirmării gîndirii contrautopice în Apus. Alchimia modurilor de gîndire, a modelor intelectuale şi, fireşte, a contextului istoric dat a produs un precipitat care şi-a pierdut, de-acum, natura senină şi profilarea pe un orizont al speranţei, conducînd treptat la viziuni sumbre, pesimiste, la fantasmări-avertisment. Fenomenul, spune Corin Braga, este unul autentic, nefiind alcătuit din manifestări punctuale şi sporadice, ci luînd aspectul unei dinamici coerente, de relevanţă statistică. Occidentul excelează în aşa ceva, amprentînd decisiv genul. Din acest punct de vedere, secularizarea gîndirii, „dezvrăjirea“ ei – Irina Petraş traduce désenchantement prin „dezîncîntare“, iar eu i-aş zice dezaureolare –, aducătoare de numeroase profituri în modernitate, printre care propulsarea raţiunii pe un loc privilegiat şi accelerarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice, se lasă interpretată ca o pierdere de orizont, ca un nou exil din sfera paradisiacului.

Viziunea lui Corin Braga este seducătoare, inspiraţia ei arhetipală regăsindu-se în cartea biblică a Genezei, în illo tempore cînd Adam şi Eva au fost izgoniţi în istorie. O altă sursă a grilei lui interpretative pare să fie însuşi postulatul lui Culianu din Eros şi magie în Renaştere, conform căruia imaginarul modern este post-traumatic, iar trauma a însemnat amputarea unei dimensiuni (cea magică) a imaginarului medieval prin intervenţia castratoare a Bisericii Romano-Catolice. „Revoluţia ştiinţifică europeană care a condus la anihilarea ştiinţelor renascentiste se bazează pe factori religioşi, lipsiţi de orice legătură cu ştiinţele înseşi“, socotea Culianu, continuînd: „Şi tot de către religie sunt antrenate docietăţile europene într-o aventură riscantă ale cărei consecinţe suntem încă departe de a le putea evalua“. În interpretarea lui Corin Braga, însă, „Teologia creştină post-tridentină urma să dea o lovitură fatală utopiilor Renaşterii şi să dea curs liber contra-utopiilor care, de la Joseph Hall (Mundus alter et idem, 1605) şi Artus Thomas (L’Isle des Hermaphrodites, 1605), au dat tonul unei viziuni disforice populate de infernuri terestre şi de societăţi de coşmar, într-un cuvînt de antiutopii clasice“.

 
Cenzură ecleziastică şi ideologie religioasă punitivă, aplicare a deciziilor conciliului de la Trento desfăşurat între anii 1545 şi 1563 împreună cu rigoarea şi altitudinea iezuită, pe fondul existenţei unei Inchiziţii puternice – oare în ce măsură toate acestea erau suficient de puternice pentru ca, împreună, să alcătuiască o tendinţă dominantă în societatea Europei clasice? Nu trebuie uitat că vreme de mai multe secole, Biserica Catolică fusese scindată între papi şi antipapii de la Avignon, că avusese de făcut faţă ereziilor albigenză, a lui John Wycliff, Jan Hus şi Savonarola şi că pierduse teren serios în faţa protestantismului. Oare nu cumva tocmai cauza convocării în vederea întîlnirilor de lucru tridentine, adică apariţia şi avîntul Reformei, a condus la evirarea imaginarului cunoaşterii occidentale (dacă aşa ceva a avut cu adevărat loc)? „Departe de a se manifesta ca o mişcare liberală, Reforma a reprezentat ... o mişcare radical-conservatoare în sînul Bisericii...”, observă cu temei Culianu în lucrarea menţionată mai sus (ed. a III-a, Polirom, 2003, p. 240-241). S-ar prea putea ca somaţia curentelor reformate de a se părăsi păgînismul de sorginte antică al Renaşterii pentru o revenire în orizontul Bibliei să fi provocat, ca reacţie adversă, abandonarea parţială a imaginarului biblic, anume a fundalului existenţial pozitiv şi optimist, marcat de nostalgia paradisiacă şi de obsesia mîntuirii, aruncînd lumea cărturarilor în direcţia opusă a unui realism dez-iluzionat (iată o altă posibilă echivalare a termenului), conştient de dimensiunile fracturii păcatului originar şi decis să exploreze mai ales servituţile condiţiei terestre.