Autor: 
Categoria: 
Datorită unui interes accentuat pe care l-a stîrnit opera lor culturală postbelică, în cîteva dintre cazuri, aceasta avînd un impact internaţional, membrii generaţiei ’27 se bucură de o bună receptare şi în sfera contribuţiilor lor de tinereţe, a aportului la cultura interbelică. Poate părea chiar ciudat că avem deja monografii Noica şi Vulcănescu, Steinhardt şi Sebastian, dar stăm destul de rău cu receptarea lui D. Gusti, creator de şcoală, cel puţin la fel de important ca Nae Ionescu (magistrul recunoscut al tinerilor rebeli despre care vorbesc aici) ori C. Rădulescu-Motru, iniţial apropiat şi susţinător al lui Nae şi personalitate filozofică de mare complexitate a primei jumătăţi a secolului al XX-lea în România. Iar dintre congenerii lor, H.H. Stahl şi C.C. Giurescu, în pofida faptului că au lăsat în urma lor înfăptuiri substanţiale, întîrzie încă să beneficieze de receptarea pe care ar merita-o, oricîte nuanţări ar presupune aceasta.
Monografia lui Mugur Voloş, Filosofia social-politică a generaţiei ’27. Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran (Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 2008, 236 p.), este o tentativă mai puţin sonoră şi mai aşezată de a situa atent tendinţele aşa-zicînd ideologice ale gîndirii unui grup de mînuitori ai penei eseistice de primă mînă, foarte promiţători la data scrierii primelor lor contribuţii, aflaţi în plină ebuliţie. Spiritul care îl animă pe autor este acela al monografiei orizontale, orientate în virtutea unui decupaj tematic sever; în cazul de faţă, cel al poziţionării sub raportul filozofiei social-politice a studioşilor selectaţi dintre membrii aceleiaşi grupări intelectuale (căreia i se subsumau, prin apropierea ca vîrstă, prietenia lor, datoriile faţă de acelaşi maestru, Nae Ionescu, şi anumite interogaţii şi răspunsuri, mai mult sau mai puţin comune).
Una dintre ipotezele de lucru ale lui Mugur Voloş a fost că „... între această realitate socială ce a fost România interbelică şi ideile susţinute de către Vulcănescu, Noica, Eliade sau Cioran există o dependenţă reciprocă: scrierile lor au marcat puternic existenţa şi conştiinţa socială a timpului lor, iar realităţile României interbelice le-au înrîurit apariţia şi evoluţia“. A susţine aşa ceva înseamnă să clamezi că, în bună măsură, răspunderea pentru derapajele din epocă o poartă aceşti tineri, aflaţi la vîrsta primelor tentative de afirmare; ceea ce pare puţin excesiv. La momentul acela, în anii ’30-’40, alte nume făceau agenda culturală şi, iarăşi, altele dădeau tonul concepţiilor politice influente.
Răspunsurile la chestiunea abordată sînt formulate de Mugur Voloş cu o autentică vocaţie didactică, într-o scriitură transparentă şi sintetică, al cărei merit principal este că pune în pagină o expunere argumentată a lucrurilor intuite sau ştiute deja, dar al cărei defect de căpătîi poate fi acela că nu le înnoieşte. Bunăoară, influenţa lui Nae Ionescu asupra discipolilor săi a fost mărturisită de aceştia încă din epocă, dovedind conştiinţa unei datorii contractate în raport cu maestrul de la care se revendicau. Mai mult decît atît, ei au şi fost asimilaţi – de contemporanii imediaţi, ca şi, iată, de receptarea din posteritate – ca fiind, la origini, „năişti“. Şi, cu toate că nu doar cei patru au asumat etichetarea lor ca atare – alături de ei subsumîndu-se aceleiaşi considerări şi alţii (D.C. Amzăr, Mihail Sebastian, Vasile Băncilă, Arşavir Acterian etc.) –, nu este deloc sigur că Nae a avut influenţa majoră care i se atribuie asupra dezvoltării lor intelectuale. S-ar putea ca el să fi fost mai cu seamă „un trezitor de conştiinţe“, cum socotea Sandu Tudor, fiindcă fiecare dintre cei patru a păşit pe un drum original, al său, care cu destulă greutate poate fi recunoscut ca fiind coincident cu cel al profesorului lor de filozofie. Vulcănescu se declara – încă din studenţie – existenţialist, Noica pare mai aproape de Heidegger şi de Blaga (şi de Vulcănescu însuşi), Cioran s-a dovedit un pesimist şi un sceptic mai aproape de Kierkegaard şi Schopenhauer decît de mentorul său, iar Eliade pare mai intim legat de N. Iorga şi de istoricii religiilor (Tucci, Petazzoni etc.) decît de „năism“.
RSS Feed
Newsletters