La prima vedere, ceea ce propune Dan
Berindei în seria de Portrete istorice ale românilor.
Domni, regi, eroi, cărturari, oameni politici, literaţi (Editura
Compania, Bucureşti, 2009) este un şir de modele umane. Miza
pariului istoricului va fi, aşadar, exemplaritatea, iar oferta
făcută cititorului este de a-şi alege, dintr-o galerie special
selectată, modelele întru românitate. Bătălia
academicianului, purtată cu armele vîrstei sale şi cu
ajutorul unui schematism simplificator care putea lipsi – întrucît,
în acest registru, Dumitru Almaş era mult mai înzestrat
stilistic şi poseda o retorică mai prizabilă – este condusă,
astfel, în numele naţionalismului. „Românii de azi
să-şi fi pierdut încrederea în românitate?“, se
întreabă retoric portretistul. „Cu siguranţă, nu. Îndură,
în schimb, un serios asalt propagandistic menit să-i
destabilizeze şi să le «revizuiască» istoria,
relativizînd pînă la anulare meritele a sute de ani de
efort pentru clădirea fiinţei naţionale.“ Cum se vede, conceptul
de românitate – oare cum îl defineşte Dan Berindei? –
stă în centrul acestei viziuni, în care fiinţa
naţională ar fi destabilizată (scuze pentru limbajul de lemn
iliescian!) printr-un asalt propagandistic cu efecte în
regîndirea trecutului lor. Este clar că logica acestei
argumentări pernicioase este cea a complotismului efervescent, aşa
încît, să nu se mire nimeni că, vorbind de nevoia
readucerii în actualitate a modelului eroic, Dan Berindei
priveşte peste umărul celor portretizaţi către propriul chip.
Căci numai cine duce o astfel de luptă, restabilind cultul romantic
al eroilor, merită un loc în însăşi galeria acelora.
Lucrurile sînt însă mult
complicate de faptul că, observînd dezamăgirea postcomunistă
justificată a românilor („Nu se recunosc în cei ce se
înghesuie să-i reprezinte după 1989 şi nu-şi regăsesc
valorile risipite între insolenţa impostorilor şi
incompetenţa instituţiilor.“), el confundă critica disfuncţiilor
unei democraţii emergente cu presupusa tendinţă de anihilare a
fiinţei naţionale româneşti. Vituperarea istoricului umple
de nedumerire, întrucît, în aproape toată perioada
de după 1989, domnia sa a ocupat funcţii înalte în
Academia Română, unde a fost ales membru în 1992 şi a
devenit şef al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie în
1996 – printr-o ascensiune rapidă la adăpostul primului regim
Iliescu –, pentru ca anul 2006 să îl instaleze la
vicepreşedenţia înaltului for ştiinţific. S-ar zice, prin
urmare, că şi domnia sa se numără printre cei care, într-un
fel sau altul, a patronat „insolenţa impostorilor şi incompetenţa
instituţiilor“ despre care a adus vorba.
Portretele înseşi, tributare
vechii informări şi inferioare ca plasticitate paginilor similare
din Iorga, Sadoveanu, Almaş şi chiar Mihail Drumeş, reiau clişeele
ştiute. În plus, obsesia exemplarităţii îl împiedică
pe autor să le dea viaţă personajelor, adăugînd şi notele
mai puţin elogioase la care l-ar fi îndreptăţit informaţia
existentă. Nimic despre cruzimile ştefaniene împotriva
inamicilor săi din Ţara Românească, nici despre longevitatea
„viziratului“ brătienesc, deloc inocentă. Banalele clişee din
titlu sînt ori căznite (Inochentie Micu fiind un „vajnic
episcop“, iar Avram Iancu înfăţişîndu-i-se, ce
surpriză, drept „crăişorul munţilor“), ori ale altora.
Ce rămîne atunci, totuşi,
dintr-o carte scrisă lejer, cu o religiozitate evidentă faţă de
icoanele din panteonul naţional – şi, totodată, a cîtorva
cvasianonimi (Gheorghe Bezviconi, un istoric de raftul doi, Mircea
Mălăeru, un lider ţăran din Muntenia familiar numai experţilor)
–, dar care nu împiedică retuşurile destul de grosolane,
menite să estompeze contrastele şi să scalde numai în lumină
feţele protagoniştilor? Rămîne dorinţa lui Dan Berindei de
a mai scoate o carte, de a-şi reafirma prezenţa şi crezurile, de a
aduna – într-o ediţie secundă – articole răsfirate ici
şi colo, punînd laolaltă lideri politici şi literaţi,
istorici şi principi într-o salată frumos asezonată după
gustul extravagant al academicianului.
Iar dincolo de toate acestea, rămîne
atracţia resimţită de autor în faţa genului portretistic
pentru care manifestă o sinceră fascinaţie, chiar dacă nu posedă
şi o înzestrare pe măsură. „Portretele dau viaţă
cursului general al devenirii“ – se spune, într-o logică
răsturnată, căci nu portretele, ci persoanele portretizate sînt
subiecţii istoriei, şi nu ei dau viaţă devenirii, ci devenirea
este însăşi viaţa lor –, „îl însufleţesc,
îl «colorează», îl «umanizează»,
într-un fel“. La urma urmei, în acest fel, totul devine
posibil, iar jocurile academicianului octogenar îşi pot urma
liniştite cursul...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters