OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintre experţii în istorie românească formaţi în Marea Britanie, Alex Drace-Francis este unul dintre numele prezente nu doar în revistele de specialitate, ci şi în publicaţiile de cultură. La fel ca Tom Gallagher ori Dennis Deletant, şi alături de Peter Siani Davies, mai tînărul lor coleg se recomandă atenţiei printr-o cunoaştere temeinică, livrescă, dar şi întemeiată pe frecventarea personală a spaţiului al cărui trecut îl analizează. The Making of Modern Romanian Culture. Literacy and the Development of National Identity (London, New York, Tauris Academic Studies, 2006), al cărei titlu s-ar putea traduce prin Făurirea culturii române moderne. Alfabetizarea şi dezvoltarea identităţii naţionale, ar fi devenit, în versiune franceză, poate, L’Invention de la culture roumaine moderne, conform unei mode din hexagon care face din formula „l’invention de…“ un clişeu la fel de frecvent precum englezescul „the making of…“.

 

Relaţia dintre gradul (şi tipul) de cultură şi conştiinţă naţională nu a fost deocamdată suficient explorată în istoriografia noastră, deşi ar fi meritat. O consecinţă a acestei neglijenţe este aceea că, atunci cînd vine vorba despre naţiune, aceasta se lasă confundată prea frecvent cu neamul şi poporul, deşi primul dintre acestea păstrează încă amintirea evoluţiei sale dinspre legătura de rudenie (familie, clan, gintă), în vreme ce al doilea rămîne destul de departe de conştiinţa oarecum abstractă, filtrată de raţiune, a apartenenţei la acelaşi corp macrosocial în virtutea unor legături de natură istorică, a unei vieţi economice, a unor tradiţii şi a unei limbi comune. În sens modern, naţiunea este definită mereu, insistent, ca o conştiinţă a apartenenţei la aceeaşi comunitate. Or, o astfel de conştiinţă se dezvoltă în urma unor decantări ce survin ca precipitate ale unei procesualităţi relativ complexe, ininteligibilă în afara unei componente culturale substanţiale. Pe scurt: rolul culturii – a celei scrise, nu a colportărilor datorate performerilor culturii orale (cîntăreţi şi povestitori populari, inşi indistincţi ce participă la competiţii de cimilituri şi proverbe etc.) –, tot mai răspîndite în straturi lărgite de populaţie, în limba comună, este fundamental în crearea şi adîncirea unei conştiinţe naţionale moderne. Ceea ce a putut fi sentimentul apartenenţei, pe cînd oralitatea domina, iar cartea era copiată manual, într-un număr infim de exemplare, se vede atunci cînd vine vorba despre conştiinţa de neam şi de stare în Evul Mediu. Apariţia tiparului şi alfabetizarea treptată a tot mai multor inşi – în conformitate cu un ideal al iluminării oamenilor cultivat mai ales începînd cu secolul al XVIII-lea – au însemnat enorm pentru înţelegerea felului în care poţi face parte din aceeaşi naţiune cu un alt ins din proximitate, de care nu te leagă nici rudenia, nici anumite interese precise. Dintr-un anume punct de vedere, conştiinţa naţională rămîne deci un elaborat cărturăresc, iar răspîndirea ei la dimensiuni sociale relevante, capabile să modifice paradigma şi să dea naştere unor noi idealuri şi realităţi politice, a însemnat un succes fără precedent al intelectualilor activi.

 

Explorînd acest cîmp, urmărind etapele acestei evoluţii şi caracteristicile lor definitorii pentru Ţara Românească şi Moldova, Alex Drace-Francis realizează o cercetare de mare acurateţe şi, nu o dată, de notabilă subtilitate. Cercetătorul britanic observă lucruri pe care, frecventîndu-le mereu, colegul său român le trece cu vederea. Astfel, contrazicînd percepţia uzuală, cartea arată că manifestări ale unui punct de vedere favorabil culturii şi limbii române, interesului pe care secolul următor îl va numi „naţional“, se găsesc deja în prima parte a secolului al XVIII-lea. În al doilea rînd, el observă o evoluţie treptată la sud şi la est de Carpaţi, chiar în veacul hegemoniei limbii greceşti în cultură, ceea ce îl determină să pună la îndoială rolul atribuit Şcolii Ardelene în deşteptarea naţională.