Revista Observator cultural este invitată la Festivalul de Poez
Chestiunea statutului
modernităţii în raport cu antecedentele şi succedentele ei
este de repus permanent în discuţie. În „Primitivismul
şi modernismul“, text apărut în limba română în
volumul coordonat de Sorin Antohi, Modernism şi antimodernism. Noi
perspective interdisciplinare (Bucureşti, Editura Cuvîntul,
2008), Hayden White observă dintru început că „«modernizarea»
este o mişcare foarte veche şi recurentă, erupînd periodic
în diverse înfăţişări de la începuturile
creştinismului pînă în momentul prezent de globalizare
«postmodernist㻓. El conchide, în aceeaşi
notă, că „modernismul (...) este «împlinirea»
primitivismului, momentul cultural în care primitivitatea e
anulată, totalizată, elevată şi depăşită pentru a se
reconstrui pe sine“. Cu alte cuvinte, aşa cum primitivismul nu
poate fi corect înţeles decît într-o
complementaritate cu modernismul, tot la fel de valabilă se
dovedeşte şi reciproca. Hayden White preferă să constate
continuităţile dintre premisele îndepărtate – şi,
aparent, radical diferite – ale spiritului modern decît
ruptura pe care, nu o dată, reprezentanţii săi o proclamă, în
numele complexităţii. Am avea, astfel, de-a face cu o dezvoltare
dintr-o tulpină unică, ale cărei mlădiţe, reactualizate mereu
altfel, în funcţie de contextele istorice diferite ce survin
în curgerea timpului, prezintă faţete de fiecare dată
înnoitoare la nivel fenomenologic, rămînînd, în
acelaşi timp, consecvente cu logica în care se dezvoltă de la
începuturi şi etalînd proliferări de mare diversitate,
însă înrudite structural şi tipologic.
Privită din acest unghi,
chestiunea modernităţii este scoasă din dimensiunea ei diacronică
şi etalată în termeni sincronici, atrăgîndu-se
implicit atenţia asupra posibilităţii de a interpreta modernitatea
ca pe o componentă a unei axe bifaţetate primitiv – modern, ce
exprimă un anumit tip de sensibilitate umană, poate chiar o
componentă arhetipală a raportării omului la lume.
Într-o altă lectură
eventuală, aceeaşi „citire“ – în cheie dublă, dar
divergentă – a propensiunii umane de a interpreta trecutul şi
prezentul în formula relaţiei dintre vechi şi nou, dezvăluie
însăşi pornirea, „instinctul“ de a intersecta orizontala
actualităţii cu verticala trecutului, prezenţa cu precedenţa,
printr-un efort înnoitor, de împrospătare.
Vorbim, astfel, vrînd,
nevrînd, despre o paradigmă recurentă, de un mod de a gîndi
şi de a înţelege care revine, după perioade de aparentă
ieşire din „modă“, şi care procedează, în forma lui
tipică, prin recursul la o anume excelenţă a vechiului, sub
pretextul reproducerii cît mai fidele a aceleia, dar creînd,
în fapt, noutatea sau măcar senzaţia de nou.
Nu întîmplător,
acest tipar interpretativ şi de acţiune îşi alcătuieşte
legitimitatea prin rimă şi recurenţă, imprimînd un ritm al
dinamicii culturale şi avansînd într-un anume tact,
descifrabil la scara macroistoriei culturale. Şi dacă ideea de
„renaştere“ nu este de neocolit pentru întreaga omenire,
aceasta nu înseamnă că, într-o formă sau alta, mitul
„eternei reîntoarceri“ nu se intersectează, în
majoritatea comunităţilor şi civilizaţiilor umane, cu cel al
„reînnoirii timpurilor“.
Transferînd
chestiunea în zona gîndirii mitice se constată că
lucrurile stau astfel încă dinainte ca imaginaţia mitologică
să fi cedat pasul în faţa gîndirii raţionale,
conceptuale şi abstracte; ceea ce indică în mod cît se
poate de clar că transferul dintr-o zonă de operare în
cealaltă – altminteri spus, părăsirea timpului arhaic în
favoarea celui istoric – nu a afectat în vreun fel acest tip
de raportare ce opune primitivul modernului, făcînd, totodată,
din ele o pereche obligatorie.
Discuţiile, de aici
încolo, pot continua în diverse direcţii. Ce structură
paradigmatică a modului uman de a fi este aceasta, în raport
cu revoluţiile ştiinţifice observate de Kuhn? Este oare acest mod
de operare unul subsumabil arhetipalului explorat odinioară de Karl
Gustav Jung? Ce rămîne în afara perechii primitiv –
modern ca posibilitate alternativă de raportare la lume în
rama culturii?
La ultima interogaţie,
răspunsurile schiţate de avangardele artistice istoricizate din
secolul al XX-lea, sau „norul“ cultural dens al postmodernismului
par două versiuni demne de luat în seamă. Nu mai puţin
interesantă, din acest punct de vedere, s-ar dovedi însă
explorarea culturilor „tăcerii”, unde oralitatea a ţinut –
sau ţine în continuare – locul surselor scrise, care ar fi
putut atesta prezenţa sau absenţa itemilor relevanţi în
această chestiune. Nu mă refer, desigur, la mitologiile tribale,
investigate de antropologii culturali şi discutate de istoricii
religiilor (printre ei şi Mircea Eliade). Vorbesc aici mai curînd
de o situaţie cum este cea a românilor care, fără să fi
ignorat scrisul şi cititul, au rămas vreme îndelungată, pînă
la începuturile modernităţii (secolele XVII-XIX) parcimonioşi
şi „indolenţi“ în exprimarea tipului lor de raportare la
lume, lăsînd mai ales mărturii indirecte referitoare la
raporturile lor cu nevoia revenirii la modele exemplare anterioare şi
la tendinţa înnoirii.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters