OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atunci cînd criticul şi italienistul Geo Vasile a propus cititorilor din România lectura unui raport secret, datorat unui abate italian care îşi povăţuia suveranul francez în legătură cu alegerile papale, lumea se va fi gîndit, ca şi editura care îl dădea publicităţii în limba română, la interesul acestui text de valoare istorică pentru cei care, pasionaţi de romanul lui Rita Monaldi & Francesco Sorti, Imprimatur (2004), ar dori să înţeleagă mai bine epoca şi atmosfera de intrigi politice care au caracterizat barocul. Dar Atto Melani merită mai mult decît atît, iar textul său, apărut sub titlul Secretele conclavelor. Regulile jocului în alegerea papilor (Bucureşti, Editura Humanitas, 2005) este profitabil pentru o categorie mai largă de cititori, care îi include şi pe specialiştii în istorie, şi pe iubitorii dezinteresaţi ai cunoaşterii adevărurilor despre trecut.

Dar anul 1700 este, pentru români, anul în care proiectul unirii cu Roma al unei părţi a ortodoxiei transilvane – demarat încă de mitropolitul Teofil, în 1697, şi continuat, în posteritatea acestuia, de succesorul său, Atanasie Anghel – ajungea la împlinire, marcînd naşterea unei noi biserici româneşti: cea greco-catolică. Or, istoriografia română a discutat pînă astăzi acest proiect mai ales ţinînd seama de protagoniştii săi direcţi, românii, iezuiţii – prin maghiarul Baranyi, care a purtat discuţiile cu ierarhii ortodocşi –, şi inspiratorii vienezi (împăratul austriac Leopold I şi cardinalul-conte Leopold Karl von Kollonich). Dezvăluind cîteva lucruri importante, nu numai despre modul în care aveau loc alegerile papale, ci şi în legătură cu tipul de logică, mobiluri, mijloace, acţiuni şi reacţii din interiorul curiei papale, Atto Melani permite însă o completare salutară a orizontului cunoaşterii istorice a acelui moment, lărgind cadrele dezbaterii şi ale reconstituirii.

După ce tip de precepte se va fi călăuzit teologul catolic impus pe lîngă episcopul unit din Ardeal – motiv pentru care conflictul între cei doi trebuia să devină inevitabil, aşa cum s-a petrecut după trei decenii de la actul unirii ecleziastice cu Roma, în vremea lui Inochentie Micu – devine clar din mai multe pasaje ale cărţii: „Toţi oamenii, după cum li se schimbă starea şi norocul, îşi schimbă şi ei simpatiile şi sentimentele. Nimeni însă nu-şi schimbă temperamentul, nici după cincizeci de ani.// Cel mai bun lucru de făcut, aşadar, e să stai de vorbă cu servitorii celui în cauză: valeţii, cameriştii şi lacheii îi cunosc mai bine decît oricine însuşirile bune sau rele“. Nu este de mirare că lui Inochentie teologul îi stătea ca un cui în coastă şi că, în consecinţă, dorea înlăturarea acestuia din anturajul episcopal.

Sau: „Ceea ce îl recomandă pe un om pentru o funcţie superioară nu trebuie judecat în planul absolutului, ci după ceea ce îl face util şi potrivit în funcţia respectivă“. Iată o grilă conform căreia eforturile proprii puteau fi preţuite şi în ambianţa Contrareformei, nu doar în sfera eticii protestante analizate de Max Weber.

Observaţiile despre nepotism din capitolul 28 sînt, şi ele, capabile să explice mai bine, ţinînd seama de mecanismele puterii din interiorul Bisericii Catolice, raporturile dintre Inochentie şi Samuil Micu, pe de o parte, iar pe de alta, pe acelea dintre episcopul Bob şi numeroasele sale rude, despre ultimele pronunţîndu-se critic, în mod explicit, reprezentanţii Şcolii Ardelene.

Sugestiile interpretative conţinute de raportul abatelui Melani îl recomandă drept o lectură pasionantă şi plină de învăţăminte şi pentru cei ce doresc nu numai o cunoaştere istorică generală mai temeinică, ci şi o mai adecvată descîlcire a istoriei noastre ecleziastice.