OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rîvna cu care un politolog ca Vladimir Tismăneanu reconstituie istoria comunismului românesc într-o abordare multiplană este însemnul unei concepţii pornite dintr-o viziune şi un interes iniţial politologic şi filozofic faţă de lumea născută de marxism-leninism în aplicaţiile sale staliniste din România. Tismăneanu a ajuns istoric cu timpul, pornind de la analize experte, relevante pentru unele versiuni contemporane occidentale ale marxismului (Şcoala de la Frankfurt), ştiinţe politice – studierea aprofundată a revoluţiilor din 1989 din Europa Răsăriteană şi a comunismului nostru –, analize dialogale, publicate în serial, ale tranziţiei româneşti (în volumele lui de convorbiri cu Mircea Mihăieş pe teme de actualitate) şi chiar dialoguri cu el lider Ion Iliescu, protagonist şi martor-cheie al unei întregi epoci. La toate acestea se adaugă culegerile de publicistică – eseuri şi articole –, unde un loc constant îl ocupă portretistica. De la Hannah Arendt la cutare caïd al socialismului real, figurile se perindă vii prin paginile lui Tismăneanu mărturisind nu doar efortul de a surprinde vremurile analizate şi prin intermediul actorilor lor, ci şi o adevărată pasiune a reconstituirii trecutului apropiat.

 

Vladimir Tismăneanu poate fi regăsit, în acţiunea lui istorică, nu doar la nivelul unor elaborate teoretizante sau în fruntea unei comisii al cărei raport referitor la comunism rămîne, oricîte s-ar spune despre el, un instrument al înţelegerii şi aprecierii mai adecvate a acţiunii dirigenţilor comunişti, vreme de jumătate de secol, în societatea noastră, ci pînă la nivelul microistoriei personale, cel al fişării bibliografiilor. El este, totodată, şi un istoric cu acţiune inovatoare şi mobilizatoare – prin exemplu – în contextul actual al istoriografiei noastre, unde fabricile de specialişti care sînt universităţile inhibă orice părăsire a bancului de lucru canonic şi cam insuficient pentru anumite hiperspecializări; fiindcă este clar că nu poţi trata clipa de adineaori ca pe era glorioasă a faraonilor, pentru care doar pietrele şi papirusurile mai vorbesc, ci trebuie să utilizezi toate mijloacele avute la dispoziţie pentru a-i surprinde nuanţele şi glisările. Un singur exemplu, în acest punct: ştiut fiind în ce măsură analiza presei comuniste nu poate duce la rezultate cu adevărat relevante – subiectele actualităţii erau impuse şi atent controlate, limba de lemn oficială oferea garanţia păstrării în interiorul emisiei controlate partinic şi cu ajutorul cenzurii –, este limpede că, pentru a ajunge mai aproape de realităţile trăite şi de reverberaţiile lor în viaţa indivizilor trebuie recurs la istoria orală, la înregistrări cu martorii, la convocarea participanţilor, la rememorare.

 

Iată de ce, în cea mai recent apărută carte a lui, scrisă în colaborare cu istoricul bucureştean Cristian Vasile – expert în analiza bisericii Ortodoxe şi a celei Greco-Catolice în vremea comunismului –, anume Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (Bucureşti, Editura Humanitas, 2008), Tismăneanu şi colegul său, cu care a colaborat strîns şi în cadrul comisiei oficiale pentru întocmirea raportului despre comunism, dau o probă de discurs istoriografic intersectat. După o primă parte organizată oarecum tradiţional, ca studiu, celelalte două segmente sînt două discuţii; cea dintîi este un dialog între Cristian Vasile şi Tismăneanu, în timp ce a doua reproduce o convorbire a lui Tismăneanu cu filozoful Mihai Şora. Numai jumătate dintre paginile volumului sînt ocupate însă astfel, celelalte conţinînd un consistent calup de documente oficiale referitoare la perfectul acrobat Răutu.