OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu doar o dată, în materie de scris istoric, declicurile au venit din afara mediului profesioniştilor cu normă întreagă. De astă dată, cel care pune punctul pe „i“ este un filozof, Michel Onfray. Încă din primele rînduri ale sintezei lui, O contraistorie a filosofiei (vol. I, traducere de Mihai Ungurean, Editura Polirom, Iaşi, 2008), privirea lucidă a autorului cade fără ezitări asupra obiectului, dezvăluind adevăruri învăluite, intuite sau, pur şi simplu, tăinuite, referitoare la meseria cercetătorului trecutului. Socotind „istoriografia o polemologie“, el tranşează: „Istoriografia ţine de arta războiului. Nu este surprinzător, aşadar, că în jurul ei domneşte ambianţa proprie secretelor legate de apărare. Da, disciplina ţine de polemologie: cum anume trebuie privită lupta, cum să măsori raporturile de forţe, cum să pui la punct o strategie, o tactică menită să-ţi asigure reuşita, cum să gestionezi informaţiile, cum să utilizezi tăcerea, să treci ceva sub tăcere, să subliniezi evidenţa, să te prefaci, precum şi tot ceea ce presupune înfruntări care vor decide cine este învingătorul şi cine învinsul... Istoria e îngăduitoare cu cîştigătorii şi fără milă faţă de cei care pierd“.

 

Ascultîndu-l pe filozoful din Hexagon, ai zice că lectura lui Sun Tzî a jucat un rol considerabil în formarea viziunii lui. Astăzi, cînd marele strateg chinez al Antichităţii a ajuns un reper pentru experţii în marketing, de ce nu ar deveni un punct de pornire şi în explicarea unui anume specific al efortului reconstructiv al istoricului? Adevărul este însă că, pentru a căuta izvoarele unui asemenea punct de vedere, nu este obligatoriu recursul la China antică. Dialecticienii Antichităţii helladice îi pot oferi suficiente puncte de sprijin pentru asemenea dezvoltări teoretice, ideea confruntării între tendinţe hrănind vreme de secole gîndirea în ebuliţie a unei linii de filozofi.

 

Dar nu este numai atît aici. Să se observe modul subtil, însă vizibil, în care se insinuează, în discuţia despre istoriografia ca ştiinţă a confruntării, o altă viziune, nu întotdeauna apanaj al primei, deci nu obligatorie şi nici necesară. Este vorba despre conspiraţionism. Onfrey nu ezită să vorbească despre secretele legate de apărare – ca şi cum s-ar referi la rapoartele lui Leonardo către ducele Sforza din Milano, menite să îl seducă pe acesta din urmă, menţionînd felurite invenţii de mare importanţă în purtarea victorioasă a războiului –, despre modul de folosire a tăcerii (ce rădăcini îndepărtate are prohibirea vorbirii în scopuri întunecate, mafioso-ul omertà!), despre întrebuinţările disimulării. Toate fac parte din arsenalul de tehnici şi de metode ale conspiratorilor din toate timpurile şi nu te-ai aştepta, la prima vedere, să le regăseşti printre uneltele meseriei de istoric. Şi totuşi: la o privire mai profundă, exemplul lui Procopiu din Cezareea se impune şi aici. Autor al unei opere oficiale diurne, dar şi al uneia nocturne, devenite, încă de la primele pagini, un enorm pamflet scris noaptea împotriva puternicilor slujiţi la lumina zilei, acest istoric a devenit o emblemă timpurie a dedublării conştiinţei, caracteristice măcar unora dintre profesioniştii domeniului. De fapt, Procopiu se comporta ca un istoric incredibil de modern, conformîndu-se atît codului profesional al zilei (sub deviza: să îţi slujeşti cu credinţă stăpînul!), cît şi impulsului său intim – neomologabil, deocamdată, ca o conduită de urmat, însă nu mai puţin puternic, fiind unul instinctiv –, şi anume acela de a completa perspectiva oficioasă cu una autentificată de experienţa personală.

 

Şi nimic nu stă în calea înţelegerii faptului că discursul tăinuit al istoricului lui Iustinian şi al Teodorei dă o altă judecată aceloraşi figuri şi aceloraşi fapte, în numele unei schimbări majore de angulaţie, care, chiar şi atunci cînd contrazice flagrant zicerile diurne, o face în virtutea unui alt cod de lectură, conferindu-le, în fapt, acelora un grad de relativitate şi de complexitate care îmbogăţeşte, hrăneşte şi diversifică discursul şi interpretarea istorică. Nimic altceva nu obstaculează o astfel de interpretare decît propriile prejudecăţi personale, formate în lumina unor reguli dominante ale zilelor noastre. Cît de bine este ca ele să fie respectate şi cît de bine să fie combătute? Pentru Onfray, combaterea lor nu rămîne o simplă obligaţie de serviciu, ci devine şi o cruciadă personală, prilej de afirmare a propriei interpretări istorice.