AVALON. Război cosmetizării

Autor: Ovidiu PECICAN | Categoria: Rubrici | 4 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Neagu Djuvara este, orice s-ar spune, nu doar cel mai vîrstnic istoric activ al nostru din toate timpurile, ci și cel mai complex (cu excepția, poate, a lui Lucian Blaga, care, în pofida profilului lui de istoric profesionist rotunjit atît prin contribuții teoretice, cît și prin practică istoriografică în cîmpul iluminismului transilvan, este receptat ca atare, cu destule ezitări încă). Afirmat inițial ca filozof al istoriei, ca istoric al secolului al XVIII-lea românesc și ca memorialist – deci istoric-participant –, dl. Djuvara a adus, între timp, toate argumentele pentru a fi tratat de către profesioniștii români ai cîmpului cu toată deferența și colegialitatea necesare. În plus, el are și o activitate de publicist în periodice și de literat, liniamente pe care tot numai Blaga și Iorga (mai puțin reliefat ca filozof al istoriei) eventual, îl însoțesc.

Se pare însă că acest deziderat al recunoașterii superiorității în pregătire și al performanței în mai multe cîmpuri de activitate conexe și complementare nu este avut în vedere cu toată seriozitatea în interiorul breslei studioșilor trecutului de la noi. Datorită acestui fapt, pornind de la receptarea punctuală a cărții sale despre Thocomerius – Negru Vodă, un voievod de origine cumană la începuturile Țării Românești (2007, 2009, 2011), Neagu Djuvara întreprinde un tur sanitar, tipic pentru demersurile de istoria istoriografiei și pentru critica criticii istorice (cam același lucru, fără a fi, totuși, identice), dezbătînd retrospectiv receptarea de care s-a bucurat în țară.

Trebuie spus că nu avem de a face cu un caz de narcisism, cum ar putea crede cineva nefamiliarizat îndeajuns cu asemenea exerciții. Dimpotrivă, într-un peisaj saturat de recenzări de circumstanță, un volum ca acesta reînnoadă tradiția cu polemiștii Școlii Ardelene în cîmpul chestiunilor privind trecutul, cu E. Lovinescu, al cărui volum terț din Istoria civilizației române moderne răspundea judicios, pe fond, criticilor de la Viața românească etc. Nu este nimic neobișnuit, în culturile mature, ca în jurul unor probleme socotite importante să se grupeze dosare întregi de dezbateri pro și contra, cu participarea mai multor specialiști. Un caz recent este cel care i-a adunat în jurul chestiunii comunismului și fascismului pe Ernst Nolte și pe François Furet, dar dezbateri similare au loc și în alte cîmpuri de interes (precum discuția, de relevanță teologică și filozofică, dintre Umberto Eco și cardinalul Martini, ori cea dintre papa Benedict al XVI-lea și Jürgen Habermas etc.). La noi însă, oricine plescăie cu o piatră plată suprafața încremenită a lacului produce unde ample și tulburări adînci.

Cînd, totuși, se întîmplă așa ceva, orice remarcă de natură critică este socotită o dovadă de rea intenție, un complot menit să detroneze, o răutate și, nu în ultimul rînd, o dovadă de neprofesionalism (profesioniștii între ei, vezi bine, se laudă negreșit!). Luînd taurul de coarne, în recent apăruta lui carte Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă (Editura Humanitas, București, 2011, 118 p.), Neagu Djuvara dă un exemplu de polemică purtată fără concesii, dar în termeni, totuși, civilizați, la nivelul ideilor și nu al umorilor. Pe acestea din urmă autorul le sancționează prompt, oriunde și la oricine le observă.

Fără a fi singurul care profesează asemenea abordări – amintesc cu modestie că am publicat eu însumi, în chiar acest an, o carte de polemici istoriografice intitulată, nu degeaba, ci cu înțeles, Pîlnia și burduful –, Djuvara se revendică de la o linie înnoitoare din istoriografia românească a ultimelor două decenii: „De vreo 20 de ani, mai mulți istorici din noua generație, în frunte cu Lucian Boia, au întreprins o lăudabilă campanie împotriva miturilor naționale (…). Cartea de față se înscrie și ea în această luptă pe front larg, pentru a fi un îndemn către mai tinerii istorici de a se dezbăra cu totul de vechiul nărav al istoriogafiei cosmetizate“ (p. 10). Cum se explică însă faptul că decanul de vîrstă al istoricilor români se alătură contingentelor tinere, și nu celor mature, într-o bătălie îndelung purtată și aderînd la o direcție furibund contestată în bătălia manualelor din 1999 sau prin monografii precum cea prin care academicianul Ioan Aurel Pop încerca să refuteze, punct cu punct, aserțiunile deschizătoare de drumuri ale lui Lucian Boia din Istorie și mit în conștiința românească?

O explicație sociologică, dar nu lipsită de importanță, este afilierea. Aflat la vîrsta pensiei, venind din străinătate, deci nedepinzînd de sistemul instituțional ce susține cercetarea istorică, Neagu Djuvara nu a fost silit prin nimic să facă vreo concesie politicilor oficiale de cosmetizare partizană. Mulți dintre cei deja incluși în catedre universitare sau centre de cercetare, ale căror cariere și salarii depind de simpatiile metodologice și tematice ale șefilor lor, nu vor îndrăzni să se afilieze vreunei direcții novatoare neagreate. În caz că ar face-o, conducătorii lor de doctorat, superiorii ierarhici sau ordinele venite mai de sus i-ar putea obstacula. Și, deși acest lucru este rareori direct constatabil, amenințarea neformulată ce plutește în aer îi determină pe mulți să cedeze principiului conformității. Acolo unde, ca la Institutul Xenopol din Iași, cu cîțiva ani în urmă, tinerii produc o masă critică și încearcă să introducă schimbarea inclusiv la nivelul politicii în materie de resurse umane, scandalul, amenințările și chiar presiunile din afară nu se lasă așteptate. Iar dacă vulgata comunistă nu mai atîrnă ca o ghilotină deasupra capetelor, prejudecăți legate de excepționalismul românesc, de mîndria patriotică pe care orice înaintaș sau eveniment din trecutul propriu trebuie să o stîrnească determină în bună măsură și azi alinierile istoriografice, adevărate ghiulele stingherind înaintarea.

Neagu Djuvara formulează limpede, dintru început, programul său din recentul volum. El se leagă de „…necesitatea imperioasă de a pune odată capăt, la noi, obiceiului mai mult decît secular de a se scrie o istorie românească «cosmetizată»; de a isprăvi odată cu mentalitatea că unele fapte sau aspecte din trecutul național trebuie minimizate sau chiar de-a dreptul ocultate, pe cînd altele, considerate mai onorabile sau glorioase, trebuie umflate peste măsură, în apreciere sau în stil“ (p. 10). Tare mă tem că, oricît de strălucit s-ar dovedi din acest punct de vedere, efortul istoricului de a eradica racila menționată nu marchează mai mult de un pas pe calea unei dobîndiri a respectului față de legea – bazică – a cercetării științifice că adevărul primează în raport cu orice alte considerente.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Neagu Djuvara

Comentarii utilizatori

minunat...mosh neagu - Sambata, 10 Decembrie 2011, 00:38

... exemplu de vitalitate romaneasca. sa ne traiti!

Pierderi colaterale (Modelul ROLLER)Mihnea Moroianu - Duminica, 11 Decembrie 2011, 12:19

"Neagu Djuvara este, orice s-ar spune, nu doar cel mai vîrstnic istoric activ al nostru din toate timpurile, ci și cel mai complex"!

Fraza aceasta liminară a d-lui Pecican mi se pare un dublu model de demonstraţie sofistică: nu numai fiindcă amestecă in mod vădit tendenţios o judecată de valoare ("cel mai complex istoric al nostru din toate timpurile"!) cu o constatare de ordin biografic ("cel mai vârstnic istoric activ"); ci si prin usurinţa mai mult decât ciudată cu care acordă titlul de " istoric" unui autor de eseuri si cărti de istorie popularizată despre care stie foarte bine că n-a publicat niciun articol in vreo revistă stiinţifică de istorie si nici nu s-a coborât vreodată pană la cercetarea vreunui document de arhivă privind istoria românească sau universală.

N-are a face: dl Neagu Djuvara, licenţiat in litere si doctor in drept de la Paris, este un fermecător causeur, publicist, autor de "Amintiri si povestiri mai deocheate", beneficiind de dublul atu al unei longevităţi iesite din comun si al unei excelente poziţionări ideologice, in sensul luptei, atat de profitabile din motive de conjunctură politică, impotriva faimoasei "cosmetizări" a istoriei naţionale. Dintre toate aceste considerente, cel din urmă este, bineinţeles, cel care cantăreste cel mai mult, si el este suficient (in ciuda conotaţiilor conformiste si de pură oportunitate care-l insoţesc) pentru ca dl Pecican să-i afirme pe un ton de falsă obiectivitate dreptul la "recunoaterea superiorităţii in pregătire si a performanţelor in mai multe câmpuri de activitate conexe".

Nu e greu de recunoscut in această somaţie o clară pledoarie pro domo sua a unui autor care excelează el insusi mai mult in "domenii conexe" decât prin studii publicate in reviste cu acreditare ISI.

Mai trist este ca ceea ce ni se propune printre rânduri este o intoarcere la modelul Roller si o respingere corelativă a modelului Xenopol-Pârvan-Iorga, cu totii căzuţi (chiar fără a fi numiţi) sub incidenţa acuzaţiei de "cosmetizare" sau partizanat istoric pro-românescio. Totul sub semnul vechiului adagio:

Sic volo, sic jubeo, sit pro ratione voluntas!

Prin comparaţie, devalorizarea rezultând de aici a atributelor tehnic-profesionale ale noţiunii propriu-zise de istoric poate fi trecută fără probleme in categoria pierderilor colaterale: cel puţin in contextul degradării accelerate si aparent ireversibile a climatului vietii stiinţifice din acest uitat colţ de lume.

lui MMNadia Mitoseru - Luni, 12 Decembrie 2011, 01:11

De teza dlui Djuvara in domeniul filosofiei istoriei ati auzit? Dar de sinteza domniei sale privind sec. al XIII-lea?

@NM: Filosofii istoriei...Mihnea Moroianu - Luni, 12 Decembrie 2011, 10:30

... nu sunt totuna cu istoricii pur si simplu. Iar SINTEZELE
istorice, pentru a nu fi doar eseuri si lucrari de popularizare, trebuie sa fie precedate de analize si cercetari personale. De aici pana la a conferi autorului lor calitatea de istoric, si inca "cel mai complex din toate timpurile", e o mare distantza, pe care numai un prestidigitator de categoria d-lui Pecican o poate parcurge dintr-o singura trasatura de condei. Nu credeti?