Neresemnîndu-se să păşească
pe poteci bătătorite, Lucian Boia – istoric devenit spaima
neomitografilor şi autor favorit al Humanitasului (care nu îi
răsfaţă pe experţii domeniului, pariind decis pe criteriul
vandabilităţii) – a dat la iveală de curînd o monografie
dedicată celui mai popular monarh francez în rîndul
românilor. Napoleon III cel Neiubit (Bucureşti, Editura
Humanitas, 2008) uzează de privilegiul distanţei în timp şi
spaţiu pentru a încerca o judecată de valoare asupra unui
împărat controversat.
Trebuie spus, pentru cei care o uită,
că Principatele Unite de la Dunărea de Jos nu ar fi existat fără
sprijinul substanţial, foarte determinat, al nepotului de frate al
lui Napoleon I. Faptul nu şifonează întru nimic gloria deja
bine consolidată a paşoptiştilor, care au pus umărul, pe căi
diplomatice, deschis sau ezoteric politice (adică în jocurile
vizibile ale zilei şi folosindu-se de legăturile lor discrete de
francmasoni), la împlinirea acestui proiect. Nici Cuza, nici
Kogălniceanu, nici diplomatul Alecsandri, nici C.A. Rosetti, Alecu
Russo, Ion Ghica, Brătienii şi atîţia alţii nu îşi
vor vedea ofilit blazonul odată cu asemenea recunoaştere, pentru
bunul motiv că, oricît ar fi de importanţi pentru noi şi
devenirea noastră, ei rămîn ceea ce au fost mereu: oamenii
merituoşi ai unui spaţiu răsăritean european, marginal în
raport cu marile axe ale istoriei momentului. Practic, Napoleon al
III-lea şi anturajul său au dat şansa neolatinilor din Carpaţi,
de la Dunăre şi Marea Neagră, să îşi afirme în
modernitate, cu un deplin simţ al demnităţii, forţele
constructive şi voinţa de a participa la marea istorie a
civilizaţiei europene. El a fost – înainte de Bush jr. şi
de Obama – cel care a crezut că românii pot stăvili într-un
fel, oricît de parţial şi de momentan, tăvălugul
imperialismului rusesc la Dunărea de Jos şi la Marea Neagră,
inaugurînd o tendinţă politică internaţională revenită în
actualitate după căderea comunismului. Tocmai de aceea, importanţa
lui, mereu subestimată în istoria noastră, necesita o
revenire.
Napoleon al III-lea este unul dintre
puţinii străini care au făcut bine nu doar românilor
contemporani cu el, ci şi generaţiilor următoare. Lista ar putea
fi lungită cu cîteva nume, poate, dar în mod sigur
cuprinde o tripletă „de aur“, în cadrul căreia, procedînd
cronologic, suveranul francez ocupă ultima poziţie. Primul este,
fără îndoială, împăratul austriac Iosif al II-lea,
fără de care intrarea românilor din monarhie în oraşele
Ardealului nu ar fi fost nicicînd admisă, iar eliberarea
ţăranilor ardeleni din iobăgie ar fi rămas o fantasmă. Cel de-al
doilea, generalul ţarist Pavel Kiseleff, a dat principatelor
Regulamentele Organice, prima lor constituţie scrisă,
pregătindu-le, totodată, prin comportamente statale similare şi
solidare, pentru unirea de mai tîrziu. În fine, „micul“
Napoleon a favorizat, aşa cum se ştie, unificarea din 1859,
binemeritînd, alături de ceilalţi, recunoştinţa noastră.
Şi fiindcă, îndeobşte, se face
mult caz de ostilitatea maghiarilor faţă de românii din
vestul actualei noastre configurări statale, aş adăuga acestei
galerii de portrete, măcar ca pretext de meditaţie suplimentară,
cîteva sugestii de reevaluare din lumea principatului
transilvan. În primul rînd, pe cel al lui Ştefan
Bathory, principe catolic într-o lume artistocratică dominată
de Reformă, care i-a sprijinit pe românii ortodocşi, fie şi
cu intenţia de a găsi aliaţi catolicismului oprimat de calvini. Ar
fi apoi calvinul Gabriel Bethlen, care, de pe tronul lui princiar, nu
s-a ferit să ofere statut nobiliar românilor merituoşi. În
fine, la loc de cinste s-ar cuveni să stea Zsuzsana Lorántffy,
creatoare de şcoli pentru românii de pe moşiile ei nobiliare,
într-un veac cînd acest lucru părea o excentricitate de
neînţeles.
Nu s-ar putea spune că am excelat în
a ne exprima recunoştinţa pînă acum, nici în ceea ce
îl priveşte pe Napoleon al III-lea, nici cu referire la
ceilalţi, mai sus amintiţi. La drept vorbind, aceşti oameni
politici distinşi nu s-au învrednicit pînă astăzi, din
cîte îmi amintesc, de abordări monografice la noi,
tentativa lui Lucian Boia fiind prima de acest fel. S-ar zice, în
consecinţă, că mai avem de parcurs pînă la deprinderea şi
exersarea recunoştinţei pe care popoarele ar datora-o celor care,
în loc să le prejudicieze, le-au ajutat să se înalţe.
Trebuie spus însă că nici
lucrarea despre Napoleon al III-lea a istoricului român nu este
elaborată cu gîndul la această datorie. Ea asumă una mai
mare, socotindu-l pe eroul cărţii un mare nedreptăţit, chiar şi
la el acasă. Personalitate contrastantă a unor timpuri de rapide
prefaceri şi reconfigurări, ultimul împărat francez a
beneficiat de toată gloria la care îl îndreptăţea
reînălţarea Franţei la rang de imperiu şi de nesăbuinţa
cu care a atras această alcătuire statală în dezastru. Între
1856 şi 1871, cartea jucată la Paris a fost şi cea a românilor,
chiar dacă, între timp, de la 1866 încoace, aceştia au
adus pe tron un prinţ german, protejat de Bismarck. În numele
sentimentelor filo-franceze, Carol I şi-a văzut periclitată
poziţia pe tron, iar multridiculizata „rivuluţie“, condusă la
Ploieşti de Al. Candiano-Popescu, trebuie înţeleasă în
contextul derulării conflictului franco-prusac, ca o manifestare
profranceză şi antigermană.
Oferind o judecată nuanţată asupra
omului şi a politicii sale, cartea lui Lucian Boia ne oferă încă
o şansă de a ieşi din provincialismul istoriografic, înscriindu-ne
în dezbaterea de idei şi în acţiunea reevaluatoare
contemporană din Europa şi prilejuind un memento faţă de unul
dintre marii prieteni ai românilor.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters