Un fragment din Viaţa unui om singur oferă o judecată
succintă, dar drastică, pe seama unui gînditor francez tradus la noi după 1990.
Iată cum îl vede Adrian Marino: „S-a întîmplat, în împrejurările confuze ale
anului 1990, să iau o masă de seară, o dată, cu Bernard-Henri Lévy [...]. Greu
de uitat suficienţa, aroganţa şi infatuarea, mai ales, a «tînărului filozof».
Pascal şi Descartes, Montesquieu şi Rousseau şi ceilalţi, vai vouă! Vin din
urmă Bernard-Henri Lévy, André Glucksmann şi ceilalţi «noi filozofi» – de o
evidentă mediocritate, dar foarte bine, imbatabil chiar, mediatizaţi – şi vă...
aruncă în Sena...“ (pp. 304-305). Poate excesivă, judecata sumară a criticului
ideilor din România traduce o dezamăgire majoră nu doar faţă de ireverenţa
liderului junilor filozofi în raport cu predecesorii lui iluştri, ci şi faţă de
consistenţa unei gîndiri anunţate cu surle şi tobe.
Îmi amintesc şi eu anii cînd Monica Lovinescu oferea
regaluri săptămînale, în cadrul faimoasei emisiuni radiofonice interzise pe
care o realiza, Teze şi antiteze la Paris, din eseurile şi lucrările tinerilor
filozofi, beneficiari, în parte, ai prestigiului maestrului lor, Raymond Aron.
Prezentate de celebra voce răguşită a doamnei de la Europa Liberă, rezumate,
abreviate, rafistolate şi reasamblate de condeiul Monicăi Lovinescu, ideile lui
Lévy şi Glucksmann îmi păreau – recunosc – mai importante şi mai substanţiale
decît mi s-au revelat ulterior, la lectură.
Recent apărutul volum Cadavrul răsturnat. Stînga la răscruce
(Bucureşti, Editura Curtea veche, 2009, 328 p., în traducerea Ioanei Ilie),
inclus în colecţia „Constelaţii“, coordonată de Vladimir Tismăneanu, ca şi
lectura proaspătă a „acidităţilor“ lui Adrian Marino mi-au readus mai vechea
senzaţie de retorică gureşă, locvace, oarecum incontinentă, caracteristică,
parcă, lui Bernard-Henri Lévy. Desigur, nu uit că scrisul lévyan survine într-o
tradiţie filozofică ce i-a conţinut şi pe limbutul Voltaire ori pe Denis
Diderot, autorul atîtor „saloane“ şi epistole cu lejeritate în frazare. Rămîne,
totuşi, un fapt că respectivii scriau într-un veac în care lumea salonardă
punea mare preţ pe spirit, înţelegînd prin el formularea sagace a gîndului
percutant într-un veşmînt ales, dar şi sclipitor. Nu toate cărţile lui B.-H.
Lévy sînt la fel de palavragioaice, dar destule pagini din ele sînt lipsite de
sclipire. Reproşul fundamental pe care i l-aş face este că retorica lui nu
înlesneşte comunicarea, dar nici nu o îmbracă în horbote pentru a mări plăcerea
estetică a contactului cu adevărurile unei gîndiri poate profunde.
În Cadavrul răsturnat. Stînga la răscruce se încearcă, de
fapt, o radiografiere a stadiului – era să zic „halului“ – în care se prezintă
stînga în momentul de faţă, după lamentabila aventură comunistă din Răsărit şi
compromiterea practică în Europa a gîndirii lui Marx; o stîngă, trebuie
precizat, căreia B.-H.L. îi aparţine în mod declarat încă din primele pagini
ale cărţii. Aceasta nu înseamnă însă că Lévy nu ar avea rezerve. El se declară
intrigat de atitudinile pe care stînga le etalează în anumite chestiuni
(Darfour, Cecenia). Se declară vizitat de imagini amalgamate,
emoţionant-înălţătoare, dar şi de altele, ruşinoase, penibile, din trecutul
stîngii. Foloseşte – cu deplină intenţie – tehnici abramburistice de relatare
şi acroşare a materialului, dorind astfel, pesemne, să sublinieze dezicerea lui
de filozofarea sistematică şi pedantă. Format în ambianţa de gîndire
antiSartre, iată-l pe Lévy ajuns astăzi mai curînd aproape de Sartre decît
împotriva lui. În fine, sînt motive destule de a lua distanţă faţă de acest
d’Artagnan actual ce defilează – ca prototipul lui dumasian – pe un cal
ridicol, cu panaş şi cu mîna în şold.
Mi-a atras însă atenţia abordarea unei teme de mare
(in)actualitate românească, fie că o ştim, fie că nu: cea a „insuportabilei
idei a vinovăţiei pentru crimele pe care nu le-ai comis“. După Lévy, lumea este
împărţită în oameni aşezaţi, satisfăcuţi, şi cei atinşi de o doză de umilitate
„fără de care condiţia umană şi-ar pierde demnitatea“ (p. 57). Pentru autor –
aliniat la capătul unui şir de autorităţi filozofice menţionate scrupulos –,
„căinţa este un atribut nemijlocit şi esenţial al conştiinţei“, ea fiind,
totodată, „o busolă eficientă pentru orientarea în domeniul gîndirii şi al
existenţei“ (p. 60). De aici, ideea că „la stînga va rămîne cel care va
consimţi să fie cu propriul trup zălog al vieţii şi al suferinţei celuilalt“,
în timp ce „cu dreapta va rămîne cel care va decide să se spele pe mîini de
această grijă şi care, sub nici o formă, nu ar fi de acord să-şi asume
suferinţa altuia...“.
Dacă asta este diferenţa între stînga şi dreapta, se cheamă
că generozitatea, empatia cu cei slabi şi oropsiţi etc. ţin de stînga şi că
însăşi Biserica, socotită de atîţia alţii la dreapta, rămîne tot un apanaj al
stîngii, în pofida existenţei unui masiv anticlericalism şi a unui ateism
vînjos alimentat de concepţiile de stînga.
Sub raportul categoriilor mai suple de care avem nevoie
pentru a ne înţelege mai bine propria istorie, socotesc însă că mult mai
important este celălalt gînd, al asumării vinei de care nu eşti vinovat.
Transnistria, nedreptăţile istorice făcute de reprezentanţii noştri oficiali
atîtor minorităţi – de la maghiarii şi saşii odinioară dominatori în
Transilvania la evrei, armeni şi romi, nicicînd situaţi în poziţii de comandă ca
grup – în vremurile interbelice şi în timpul războiului sau oricînd altcîndva
(în timpul lui Ştefan Rareş şi Ion Vodă, cînd cu persecuţiile antiarmeneşti şi
antievreieşti), apoi discriminările făcute în numele luptei de clasă, în vremea
comunismului, nu pot fi tăcute doar pentru că unii dintre noi nu existam pe
vremea aceea. Vina celui nevinovat, înţeleasă nu ca fapt de viaţă aşa-zicînd
obiectiv, ci ca sentiment metamorfozat în coordonată a conştiinţei morale este
sau s-ar cuveni să devină parte din retrospectiva noastră istorică şi a
situării noastre în prezent.
Am toate motivele să cred că lui Adrian Marino i-ar fi
plăcut acest Bernard-Henri Lévy, care, sub aparenţa oarecum frivolă a
discursului său, vîră sub ochii cui vrea să le observe somaţii de neevitat.
Depun mărturie pentru BHLIoana Ilie - Vineri, 21 Mai 2010, 22:16
Sunt mândră şi emoţionată de a-mi vedea numele menţionat alături de cel al vârfului de generaţie- Vladimir Tismăneanu.
Am tradus volumul lui BHL cu pasiune, fiind o admiratoare a lui. Din punctul meu de vedere, prin ceea ce poartă numele de \"stânga nemarxistă\", BHL este iniţiatorul unei valoroase revoluţii în gândirea şi ideologia moderne.
Nu înţeleg (iată, îmi recunosc limitele!) de ce va fi avut nevoie Ovidiu Pecican de asocierea iniţială Levy- Marino.
Ca punct de plecare al discursului? În acest caz, nu ştiu dacă a fost cea mai inspirată idee (marturisesc, sunt departe de a fi o împătimită a lui Marino).
Mă uimeşte faptul ca Ovidiu Pecican plasează Biserica (subliniez Biserica!) în dreapta!
Indiferent de faptul că în momentul aparitiei sale ca instituţie (la Biserică mă refer) stânga şi dreapta (ideologice si ideologizante) nu vor fi existat ca atare, sub raport atitudinal Biserica este asociabilă stângii.
Nu ma refer la religie, este evident.
La o prima privire, Ovidiu Pecican pare a suprapune biserica şi religia, ceea ce este cel puţin ciudat.
Dacă ar trebui să facem, obligatoriu, o asociere biserică- ideologie, sunt de părere că doar stânga ar putea stabili \"puntea\". Cu riscul apelului la truisme, argumentez ideea prin - de exemplu- ceea ce propovaduieste Biserica: totdeauna idei specifice stângii (asta se poate spune acum, cu \"noul vocabular\"- Biserica nu s-a schimbat atitudinea vreodata).
Îi va fi avut în vedere Ovidiu Pecican pe slujitorii Bisericii (ar fi unica explicatie a aparentei sale confuzii)?
Ovidiu Pecican pare a confunda (cel putin aşa se întelege din text; autorul unui text nu va avea vreodată şansa să îi explice cititorului ce a vrut sa spună, ramânând ce a scris) Biserica si Religia.
Ateismul (practicat de stânga comunistă, de exemplu) se referă la religie, nu la Biserică- instituţia. Dacă ar fi fost asa, în perioada comunistă Biserica ar fi fost desfiinţată ca instituţie (cu tot ceea ce ţine de organizarea acesteia) în ţările satelizate.
Or, nici macar la Moscova nu s-a întamplat asta (nu mă refer la excese, dar la fondul problemei).
După opinia mea, la Ovidiu Pecican problema (nemărturisită!) se leagă de religie (asta se simte în subtext) şi, din această perspectivă, devine logic că, implicit, îi reproşează lui Levy detaşarea totală.
Să se afle acest \"reproş\" neformulat la baza aparentei confuzii religie- biserică din textul lui Ovidiu Pecican?.
Va fi asumat autorul confuzia pentru a nu fi acuzat de atitudine partinic-religioasa (acuza ar fi absurdă iar precauţia inutilă!)?
In ceea ce mă priveşte, am considerat- şi voi considera totdeauna- intolerabil şi inacceptabil modul în care au procedat unii \"reprezentanţi\" ai religiei creştine (via instituţia biserică) faţă de evrei, cei care le-au dăruit creştinismul, acesta fiind adevărul istoric.
Levy spune asta argumentat.
Umilitatea cu care Sfântul Parinte, Papa Ioan Paul al II-lea, a cerut iertare pentru ororile savârsite de Biserică (în numele religiei) m-a facut să-l iubesc şi mai mult.
Există un spaţiu în care se întâlnesc Sfântul Parinte şi BHL (ideea nu este a lui Levy, dar este preluată şi minunat dezvoltată în volum)- cel al \"insuportabilei idei a vinovăţiei pentru crimele pe care nu le-ai comis“.
Sunt de acord (atât cu Levy cât şi) cu Ovidiu Pecican (mă bucur că ne întâlnim pe acest drum) în sensul că (citez): \"Vina celui nevinovat, înţeleasă nu ca fapt de viaţă aşa-zicând obiectiv, ci ca sentiment metamorfozat în coordonată a conştiinţei morale este sau s-ar cuveni să devină parte din retrospectiva noastră istorică şi a situării noastre în prezent.\"
Nu sunt de acord cu Levy (deşi înţeleg de ce a procedat astfel) când afirmă că susţinătorii respectivei idei s-ar regăsi DOAR în zona stângii.
Asumarea morală a unei vini şi sentimentul de vinovăţie pentru o faptă nesăvârşită dar care ţine de fondul comun al istoriei unei comunităţi careia ii apartii- fără voie- prin naştere corespunde nobleţii şi generozităţea firii cuiva- care sunt date spirituale- nicidecum opţiunilor ideologice.
Dar, pe un plan foarte subtil si foarte profund şi dând la o parte balastul care face dintr-o ideologie un produs \"vandabil\", Levy are dreptate. Mă refer la determinarea genetică iudaism-creştinism.
Pe de altă parte, într-un alt sens, dar tot pe un plan subtil, sigur că în acel tip de asumare regăsesc stânga cu tot ce are nobil in ea.
Ar mai fi ceva: nu poţi asuma, subtil, vinovăţia pentru ceea ce nu ai făptuit- dar a fost comis în spaţiul propriei ascendenţe- fără a fi internaţionalist. Or, acesta este un dat (superb!) al stângii.
Ioanei IlieOvidiu Pecican - Sambata, 22 Mai 2010, 16:44
Îi mulţumesc doamnei Ioana Ilie pentru amabilitatea de a fi comentat amplu articolulde faţă şi de a-şi fi mărturisit public înţelesurile, nedumeririle proprii, situările în raport cu problemele aduse în discuţie şi adeziunile.
competiţia în sutanăBiedermeyer - Sambata, 22 Mai 2010, 17:08
Aoleu, am trăit ca s-o aud şi pe asta: că biserica n-ar fi de dreapta. Păi haide să institui eu un criteriu demn de România, dacă sunteţi de acord: când copiii străzii, pe care statul şi cetăţenii îi lasă în plata Domnului să se înmulţească, vor intra măcar în atenţia parohilor, va fi cum ziceţi. Deocamdată, popimea se bate în înălţimea turlelor bisericeşti şi în numărul de biserici nou construite, n-au nicio treabă cu ceea ce ar trebui să fie "opera socială" a Bisericii.
Ce ramane cand din Bine...Ioana Ilie - Joi, 27 Mai 2010, 20:12
@ Ovidiu Pecican
Multumesc pentru intampinare.
P.S.
"Am putea continua.
Cu asocieri fericite si nefericite.
Combinatii reusite sau nereusite.
Astfel, vom ajunge la acea stanga (...) care trebuie reconstruita dar, inainte de asta, reintemeiata. Pentru asta, insa- precum fiul vaduvei din Nain care, auzind cuvintele "Ridica-te si umbla!", si-a revenit in simtiri- va trebui ca, deopotriva, sa-si regaseasca acele patru reflexe si sa invete sa se foloseasca de toate in acelasi timp: instinctul sigur al dreyfusismului, memoria solida a antifascismului, lectia de viata a luptatorilor anticolonialisti si cea a antitotalitarismului izvorat din Mai 68"
(Cadavrul rasturnat. Stanga la rascruce- p. 64)
caci
"(...)stanga a continuat sa spuna prostii.
(...) nu ramane datoare nici azi cu vreo greseala (...).
Dar nu mai sunt aceleasi prostii.
Sunt greseli si infamii de un alt tip.
Iata fondul problemei (...): a fost odata, candva, stanga; a fost odata o stanga chinuita, timp de peste un secol, de o forma absolut cumplita de tentatie totalitara; (...) dupa o incrancenata batalie corp la corp, care a durat decenii intregi- timp in care, nu de putine ori, a fost pe punctul de a sucomba- a reusit sa o infranga; dar totul indica faptul ca, in ruinele lasate in urma de acea inclestare corp la corp sau, mai degraba, de golul scobit de prima tentatie, in momentul retragerii, a navalit alta, care, acum, trebuie diagnosticata"
(Cadavrul rasturnat. Stanga la rascruce- p. 119)
altfel
"Ce ramane cand din Bine nu mai ramane nimic?
Ura fara scop pur si simplu? Ura goala si in gol? Vointa de razbunare in stare pura? (...) Politica doar ca pasiune trista si palida, fumul unui foc de odinioara, o patima fantomatica si fara obiect, o minciuna inutila, dar care dainuie?"
(Cadavrul rasturnat. Stanga la rascruce- p. 129)
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters