OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cartea Annei Politkovskaia, Rusia lui Putin (apărută, în engleză, în 2004 şi tradusă în română de Viorica Horga pentru Editura Meditaţii – Bucureşti, 2008, 304 p.), se nutreşte din acea tradiţie culturală complexă care, în perimetrul fostei URSS, a cunoscut un punct nodal în prestaţia de romancier a lui Aleksandr Soljeniţîn. Pentru a scrie o asemenea carte este nevoie de îmbinarea mai multor talente şi formule „clasice“: proza beletristică, reportajul şi istoriografia. După cum o arată şi titlul, la baza proiectului autoarei a stat o intenţie monografică, în pofida faptului că în capitolele cărţii – nouă la număr – atenţia ei se îndreaptă către unele aspecte specifice (stagiul militar în CSI, problema cecenă, discriminarea non-slavilor etc.), fără ambiţia de a produce o inventariere completă a problemelor Rusiei putiniene. Chiar dacă procedează însă prin eşantionare, Politkovskaia reuşeşte să îşi selecteze studiile de caz din zona fierbinte a actualităţii, obţinînd o radiografie care spulberă iluziile şi permite o caracterizare a ţării mai apropiată de adevăr. Aceasta se întîmplă deoarece, selectîndu-şi temele asupra cărora îşi exercită zelul investigativ, jurnalista nu face anchete de complezenţă nici pentru pretinse interese patriotice, nici fiindcă ar aştepta vreo recompensă din partea autorităţilor sau a străinătăţii, nici în urma vreunei comenzi gazetăreşti, ci din pura şi arzătoarea dorinţă de a înţelege ce se întîmplă în ţara ei, tocmai în acel moment.

 

De ce ar interesa, totuşi, efortul Annei Politkovskaia istoriografia şi nu ar rămîne el cantonat în sfera ziaristicii, fie aceasta şi de cea mai înaltă cotă? Pentru simplul motiv că, străduindu-se a înţelege prezentul imediat, ea nu poate evita să meargă pe urmele antecedentelor şi pentru că, odată dezvăluit adevărul clipei, ea nu se rezumă să îl constate, ci îl proiectează într-un continuum explicativ care duce abordarea diacronică şi înspre previziuni – sumbre, ce e drept, dar asta nu are importanţă în acest context. Iată o mostră de procedură marca Politkovskaia, din finalul cărţii: „Deci, care este situaţia după Beslan? «Partidul şi poporul sînt una» era sloganul de pe vremea sovieticilor. În realitate, prăpastia se adînceşte cu fiecare zi tot mai mult, în timp ce imaginile transmise de televiziuni prezintă o situaţie total opusă. Birocraţia de tip sovietic revine cu şi mai multă forţă şi aduce cu ea un îngheţ politic de tip vechi“ (p. 294). Comparaţia dintre ideologia URSS şi situaţia actuală dezvăluie o falie socială în expansiune. Pe acest fond, nomenklatura fostă de partid îşi fortifică poziţiile prezervate şi după căderea fostului sistem, iar ceea ce rezultă este, o dată în plus, o societate închisă, crispată în încremenirea ei; un adversar structural al democraţiei şi al libertăţii. Pentru a spune toate aceste lucruri în trei fraze, Politkovskaia nu a avut nevoie de tomuri groase şi nici de monografii exhaustive, ci i-au ajuns cîteva explorări punctuale – este drept, în puncte nodale ale tegumentului social-politic al Rusiei –, nemediate de arhive şi de biblioteci, posibile prin contactul cu protagonişti direcţi (mai degrabă, victime) ale clipei istorice.

 

Exemplul autoarei ruse mai arată, desigur, ceva. Că, în zilele noastre, acest fel de profesionism – de mare impact, cu excelente rezultate – conţine şi otrăvuri invizibile. Din aşa ceva se moare acolo unde însăşi ideea de transparenţă oripilează dirigenţii. Dar poate că decesul fizic al autoarei, cumplit şi revoltător în sine (fiind urmarea unui asasinat), nu este, dintr-un alt punct de vedere, în alt plan, decît încă o condiţie împlinită a exemplarităţii. Fireşte că ar fi fost preferabil ca respectiva condiţie să nu fie pusă în act, iar Politkovskaia să rămînă printre noi. Pentru ca un asemenea caz să nu se perpetueze, în partea care vizează riscurile letale ale unei investigaţii de actualitate cu mare importanţă istorică şi oraculară, mai multe anchete similare prin anvergură şi calitate se cuvin operate chiar acum, îndată.