Împlinirea unui deceniu de la
stingerea din viaţă a celui care a fost Alexandru Duţu (1928-1999)
i-a prilejuit discipolului acestuia, Laurenţiu Vlad, realizarea unei
ediţii de texte din anii 1990-1998 ale istoricului dispărut. Om de
cultură vastă, posesor al unor mijloace de expresie diversificate,
profesorul Duţu a colaborat masiv la revistele de cultură ale
momentului, continuînd, în acelaşi timp, să furnizeze
şi disciplinei istorice texte reprezentative. Volumul Lumea
dinăuntru şi lumea dinafară (Editura Universităţii din
Bucureşti, 2009, 354 p.) reuşeşte să contureze într-o
manieră convingătoare cîteva dintre cele mai importante
tendinţe explorative ale autorului, din articole grupate tematic, cu
atenţie faţă de complementarităţi şi înrudiri, de către
merituosul îngrijitor al ediţiei.
Au trecut însă zece ani de la
dispariţia acestui spirit de aleasă cultură, pasionat nu numai de
descifrarea civilizaţiei româneşti în contextul
sud-estului european, ci şi de profilarea ei în ansamblul
modului european de a fi şi, în ciuda golului vizibil pe care
dispariţia lui l-a lăsat în urmă, revenirea în atenţie
a operei pe care a lăsat-o în urmă ezită. Nu este, de
altfel, un caz izolat printre istoricii de merit a căror prezenţă
printre noi a rămas să fie mediată numai de litera cărţilor lor.
Dacă David Prodan şi Pompiliu Teodor beneficiază de atenţia
postumă a colegilor grupaţi în cuprinsul unor volume
omagiale, Ştefan Pascu şi alţi autori importanţi ai deceniilor
dinaintea marii schimbări din 1989 nu par să facă obiectul unor
cercetări valorizatoare în manieră critică. Totodată,
ultimii douăzeci de ani nu au adus cu ei inaugurarea unor ediţii de
opere ale autorilor care, trecînd la cele veşnice după ce
creaţia lor a atins punctul final, au marcat epoca prin contribuţia
lor. O excepţie de la acest caz cvasigeneralizat este arheologul şi
istoricul Radu Popa, dar pentru un bilanţ asupra generaţiei
anterioare celei încă active, numai atît înseamnă
incredibil de puţin.
Nu este vorba doar despre sentimente
pioase şi datorii morale. Bilanţul istoriografic de etapă se
dovedeşte o obligaţie profesională pentru toţi cei din interiorul
meseriei care nu cred că aparţin unei generaţii spontanee.
Totodată, o discuţie centrată asupra opţiunilor teoretice şi
metodologice ale omului devine un pandant necesar al descifrării
nuanţate a operei.
Alexandru Duţu a făcut, în
orice caz, parte dintr-o generaţie care, beneficiind de o educaţie
istorică ce nu excludea buna cunoaştere a teologiei ortodoxe în
timpuri de ateism oficial motivat ideologic, a fost silită să
rezolve problemele specifice înţelegerii Evului Mediu şi
primei modernităţi româneşti în termenii unei
abilităţi şi ai unei versatilităţi constructive, chiar dacă
marcate de omisiuni, ezitări, ambiguităţi şi compromisuri. Din
acest punct de vedere, el poate fi situat alături de Virgil Cândea
şi Dan Zamfirescu, deşi cariera lui Alexandru Duţu pare să nu fi
cunoscut colaborări la fel de intime cu sistemul ca în cazul
celorlalţi doi. Persista însă, în cazul tuturor celor
menţionaţi, dublul discurs; pe de o parte, interesul susţinut şi
adeziunea autentică la valorile religioase ale bisericii-mame, pe de
alta, necesitatea acomodării discursive la exigenţele oficialităţii
comuniste. Între colaborare şi coabitare au existat multiple
dileme şi strategii, iar abordarea lor comparativă va mai scrie o
filă din istoria vieţii intelectuale în totalitarism.
Pentru Alexandru Duţu, precauţiile în
raport cu presiunea neostalinistă au fost atît de natură
tematică, dar şi ţinînd de abordările ştiinţifice. Între
acestea din urmă, comparatismul a fost una dintre coordonatele
metodologice pe care şi-a axat creaţia, socotind că evidenţierea
legăturilor culturale româneşti cu Balcanii trebuia să aibă
drept pandant raportarea – esenţialmente maioresciană şi
lovinesciană – la creativitatea culturală occidentală. În
acest fel, măsurînd mereu şi căutînd proporţiile cît
mai aproape de ceea ce a fost cu adevărat, dimensionările în
spiritul corectitudinii şi validării deveneau posibile pînă
şi sub presiunea partidului unic.
Interesul marcat al profesorului Duţu
pentru mentalităţi, atitudini, reflexe, reprezentări încifra,
este de crezut, tocmai efortul de a descentra discursul despre trecut
dinspre retorica şi tematicile „contaminate“ ideologic,
reabilitînd faptul de viaţă, cotidianul, „dimensiunea umană
a existenţei“, cum a numit-o în titlul unei memorabile
antologii.
Volumul alcătuit de Laurenţiu Vlad
surprinde însă şi o altă dimensiune: convingerea lui
Alexandru Duţu – exprimată în texte – că de vreo trei
sute de ani condiţia individului european este „aceea de căutător
neobosit al acordului pierdut între «lumea dinăuntru»
şi «lumea din afar㻓 (p. 23). Este vorba despre
dimensiunile interiorităţii şi exteriorităţii umane, nu – cum
s-ar putea crede – de lumea dinăuntrul lagărului comunist şi de
cea de dincolo de Zidul Berlinului. Interesul faţă de spaţiile şi
timpii de aici şi de dincoace de bariera corporală urma să se
concretizeze, într-o etapă ulterioară, într-un volum
dedicat dimensiunii corporale şi mutaţiilor marcate de conceperea
ei în imaginarul european modern.
Tendinţele pe care le anunţa
Alexandru Duţu în istoriografia noastră au făcut între
timp cîţiva paşi înainte, articulînd contribuţii,
nu o dată, novatoare. Nu mai rămîne decît ca, în
anii care vin, să i se recunoască profesorului bucureştean
meritele de deschizător de etape, încercîndu-se o
situare cît mai acurată a personalităţii lui în
ansamblul unei dinamici ştiinţifice încă superficial
cunoscute.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters