Teza de doctorat a lui Cheng-Chung Lai,
Istoriografia lui Braudel reconsiderată, a fost susţinută în
cadrul Departamentului de Economie al Universităţii Naţionale
Tsing Hua din Taiwan, fiind publicată în 2004 de către
University Press of America. Capitolul ei iniţial, cel mai important
din punct de vedere metodologic, se ocupă de cele cinci
concepte-cheie ale viziunii istorice a maestrului Şcolii Analelor
din generaţia secundă, Fernand Braudel. Este vorba despre durata
lungă (longue durée), conjunctură, istoria evenimenţială,
economia-lume şi istoria totală.
Primele trei noţiuni i se par
importante autorului analizei, care evidenţiază că „este posibil
să ai mai multe concepte referitoare la timpul istoric, care să
coexiste în interiorul unui singur subiect al analizei“. În
mod evident, o asemenea înţelegere a istoriei „cu mai multe
viteze“ – de astă dată, sintagma îmi aparţine şi ea nu
este decît un decalc după faimoasa formulă care desemnează
emergenţa Europei unite – contrazice obişnuinţa logicii
tradiţionale a noncontradictoriului, care postulează necesitatea ca
într-un anume context dat conceptele să-şi păstreze în
permanenţă acelaşi înţeles. Braudel rezolvă problema
aceasta vorbind, practic, despre trei tipuri de timp: cel lent şi
lung, al duratei de amplu parcurs, cel conjunctural – înţeles
la nivel macroistoric şi cu trimitere la megatendinţe – şi cel
evenimenţial, măsurabil cu instrumentele percepţiei biografice în
domenii relevante pentru devenirea indivizilor şi a
colectivităţilor.
Nu toate cele trei ritmuri evidenţiate
de autorul Mediteranei se referă la om în termenii obişnuiţi
ai istoricilor anteriori. Abia cei cu o deschidere mai strict
circumscrisă au în vedere comunităţile umane în
evoluţie şi, respectiv, inşii sau grupurile mici de indivizi. Cel
mai amplu dintre conceptele referitoare la durată surprinde cu
ingeniozitate unul dintre visurile de aur ale filozofiei istoriei şi
ale istoriografiei moderne: interdependenţa dintre natură şi om.
Interpretat într-o lectură deistă, s-ar putea spune că
acesta din urmă acordă atenţie destinului uman aşa cum se
conturează el într-un desen istoric cu reverberaţii
transistorice, în delta naturalului din care omul s-a desprins,
dar în care, fără să o ştie, se întoarce mereu.
La drept vorbind, Braudel socotea că
timpii istorici sînt mult mai mulţi. După cum spunea în
Mediterana, „cel mai rău este că nu sînt doar două sau
trei măsuri ale timpului, ci duzine, fiecare fiind ataşată unei
istorii particulare“. A recunoaşte însă o asemenea
pulverizare a unităţii timpului – formulată de istoric prin anii
1940-1944, aşadar după descoperirile einsteiniene şi
heisenbergiene referitoare la natura spaţiului, timpului şi a
mişcării şi după formulările freudiene şi jungiene privitoare
la distincţia dintre timpul exterior şi timpul interior –, fie ea
şi în acord cu fizica şi cu psihologia vremii, însemna
o demolare nu doar a linearităţii temporale asumate de întreaga
istoriografie clasică, ci chiar o abolire a întregii paradigme
ştiinţifice în baza căreia istoriografia fusese primită în
templul cunoaşterii, printre disciplinele cărora li se recunoştea
statutul de ştiinţă. Braudel împotriva lui Auguste Comte,
noua istorie opusă pozitivismului...
Cum se ştie, nu este vorba despre a
constata o competiţie între vechea şi noua paradigmă ori
despre superioritatea celei din urmă asupra celei dintîi. Dar
formulările braudeliene care anunţă şi legitimează noua abordare
instituie, vrînd-nevrînd, o competiţie între
adepţii vechiului model explicativ, mai simplificator, şi cei ai
noului model, deschis mai cu seamă experţilor în istorie,
care au acces şi la gîndirea teoretică. Practic, Braudel
aduce în lumină criterii noi de stabilire a ştiinţificităţii
în raport cu exigenţa elementară, astfel încît
reconstrucţia istoriografică să restituie cît mai fidel cu
putinţă realitatea istorică în complexitatea ei.
Ceasornicăria lui Fernand Braudel
descifrează timpul istoric rulînd în viteza mai multor
roţi şi rotiţe, care abia împreună fac ceasul din turn să
bată cu precizie şi exactitate. Nu este de mirare că autorul
acestei pertinente observaţii despre ritmurile diferite, dar
suprapuse, fie şi în contrast, ale istoriei a făcut şcoală,
fiind recunoscut ca maestru al unei întregi tradiţii, ea
însăşi conţinînd destule nume sonore.
Totodată, el a înălţat
ştacheta printre practicienii cercetării trecutului la o cotă
înaltă, care presupune, pe lîngă atîtea
cunoştinţe din domeniile oarecum tradiţionale – ştiinţe
auxiliare, limbi străine etc. –, şi o bună introducere
teoretică, familiaritate cu legile dezvoltării economice,
capacitate comprehensivă şi de dialog în domeniul
antropologiei culturale.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters