OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Domnul academician Dan Berindei are exuberanta idee de a răspunde unei recenzii a subsemnatului în revista Cultura. O prejudecată curentă în mediile ştiinţifice de la noi şi de aiurea sugerează că răspunsul cel mai potrivit la recenziile critice ar fi... o nouă carte. Desigur, dacă nu eşti dispus să o faci, mai există o posibilitate: poţi revizui volumul criticat în vederea unei reeditări, ţinînd seama de obiecţiile formulate şi verificîndu-le – tacit sau explicit – validitatea. Sau... poţi să taci. Publiciştii însă evită, în România, această ultimă soluţie, prea niponă sau britanică pentru temperamentul latin, preferînd „să iasă la bătaie“. Nici istoricii nu fac excepţie. Iar domnul Dan Berindei este, şi el, istoric român.

M-a interesat, pe de altă parte, în ce măsură ideile care subîntind demersul lui Dan Berindei sînt altele decît acelea care au sabotat, practic, tentativa Academiei Române de a da un tratat de istorie ferit de excese de fond (naţionalism) sau de formă (s-a vorbit despre plagiat în legătură cu anumite volume ale acestui opus magnum). Or, constatarea a fost că naţionalismul îl însoţeşte pe domnul academician Berindei cu consecvenţă. La urma urmei, este treaba domniei sale în ce crede, cîtă vreme poziţia pe care o ocupă nu îl aduce în situaţia de a face din propriul crez o tablă de valori propusă – cu mijloace instituţionale şi prin susţinerea devotată a subalternilor din breaslă – tuturor. După excesele dictaturilor interbelice şi ex-proprierea ideologică operată de Ceauşescu, naţionalismul românesc nu pare însă pregătit pentru o purificare.

În ceea ce mă priveşte, sînt de altă părere, poate ceva mai concordantă cu mersul înspre democraţie, stat de drept şi fructuoasă convieţuire în contextul istoriei româneşti şi europene. Ea se întemeiază pe constatarea că, dacă românii sînt ceea ce sînt – cu bune şi cu rele –, ei, ca produs al istoriei, au devenit aşa în virtutea unor evoluţii care au inclus contactele şi schimburile culturale, ca şi competiţia cu aceia de o altă limbă şi cultură din spaţiul nostru. Patriotismul este altceva decît naţionalismul etnic, care a demonstrat cu asupra de măsură ce poate, în bine şi în rău, şi pe care joncţiunea cu ortodoxia nu l-a moderat, din păcate. El nu îi exclude, ci îi include pe ceilalţi, născuţi şi crescuţi în acelaşi spaţiu, putînd fi definit ca orizontul unei comunităţi de interese şi de proiecte menite să aducă mai multă securitate colectivă, mai multă prosperitate, mai multă demnitate şi mai mult respect reciproc pentru toţi deţinătorii cetăţeniei româneşti. Astfel mă definesc, probabil, mai degrabă ca un adept al abordării civice a naţiunii, nevăzînd în aceasta nici un dat transistoric şi metafizic, nici o construcţie premergătoare modernităţii.

Atunci cînd, vreme de două decenii, statul român construieşte pentru cetăţeni un cadru de drept, democratic, integrator în Uniunea Europeană, deschis faţă de celălalt de alături, m-aş aştepta ca Academia Română să îl acompanieze sau chiar să se afle în avangardă, nicidecum să saboteze, printr-un contradiscurs înfeudat trecutului totalitarismelor inter- şi postbelice, un asemenea demers oportun şi chibzuit al politicienilor.