OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

ON-LINE

Demonstraţia încercată de H.-R. Patapievici în Ultimul Culianu (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2010, 238 p.) provoacă, incită, cheamă la discuţii. Sînt multe lucruri seducătoare în construcţia monografului, după cum nu lipsesc nici cele care reclamă o chemare la ordine.
După Patapievici, ultima perioadă a creaţiei lui Ioan Petru Culianu ar fi adus o iluminare teoretică a acestuia, care i-ar fi dat certitudinea că de-acum se află în posesia unei chei de înţelegere universală. Aceasta ar fi avut de-a face deopotrivă cu ştiinţa – întrucît se întemeia pe noua topologie matematică şi teoria fractalilor, conducînd la o interpretare unitară a morfodinamicii obiectelor naturale, dar şi a obiectelor ideale numite religie, filozofie, ştiinţă etc. Desigur, dacă astfel stau lucrurile, atunci Culianu a căzut, într-un anume sens, sub fascinaţia modelului prezent într-o proză de Jorge Luis Borges, unde o enumerare-clasificare posibilă cuprindea, în cea mai aleatorie succesiune cu putinţă, elefanţi, lacuri, heruvimi, versuri ş.a.m.d. Efectul rafinat din proza autorului sud-american nu se repetă însă atunci cînd o asemenea cuprindere totalizantă este recomandată ca formulă a filozofiei istoriei, aducînd mai degrabă a absenţă a unui criteriu valid. Cînd ajungi să spui că „harta completă a budismului conţine porţiuni masive din sistemul creştin, din idealismul german şi din ştiinţa modernă“ (p. 211), ori ai lărgit prea mult fanta prin care încerci să distingi şi califici religiile, ori ai renunţat cu totul la caracterul ştiinţific al investigaţiei tale.
H.-R. Patapievici are, cu toate acestea, generozitatea de a credita viziunea ultimului Culianu, încercînd să o argumenteze şi să o integreze într-o tradiţie filozofică, una care ar cuprinde „autori a căror operă pare despicată, la un moment dat, de inventarea ori descoperirea unui principiu al cutezanţei de cunoaştere, care o împarte într-un «înainte» şi un «după» al propriei creaţii“ (p. 26); printre aceşti eroi ai „saltului dincolo“, autorul îi aminteşte pe Flaubert, Thomas Mann, Balzac, Borges, Kafka, Kant, Wittgenstein, întru cîtva chiar şi Heidegger, Nietzsche, în orice caz. Amestecul acesta de nume de prozatori şi filozofi, puşi împreună sub eticheta de „creatori“ – deşi unii au imaginat lumi ficţionale iar alţii s-au străduit să configureze explicaţii filozofice ale lumii şi/ cunoaşterii – repetă, de fapt, indistincţia care marca, din cîte s-au putut vedea, şi amalgamul ştiinţifico-vizionar al „ultimului Culianu“.

Ceea ce mai frapează la analiza lui H.-R. Patapievici privitoare la culminaţia gîndirii şi creaţiei culianiene este însă că ea pare să evidenţieze circumstanţa că, format şi declarat istoric al religiilor, I.P. Culianu părăseşte, la apogeul succesului şi creativităţii lui, teritoriul acestei discipline ştiinţifice. Conform monografului său, noul profesor de la Chicago a ajuns să considere facultative – de nu chiar inutile – întrebările tradiţionale ale istoricilor referitoare la originea unui fenomen cultural şi difuziunea acestuia pe un anume teritoriu. Totodată, el a început să socotească sistemele ideale ca posibil (şi chiar dezirabil) de descris complet independent de timp, în spaţiul logic din care ne-ar veni deja confecţionate. Chiar dacă el socoteşte că manifestarea lor concretă nu poate avea loc în afara istoriei, aceasta are rostul unui accident în raport cu infinitatea cîmpului din care se desprind cutare sau cutare ipostazieri ale lor în timp. În fine, „Culianu a susţinut că modelul matematic după care sistemele de gîndire sînt integrate în istorie trebuie să fie unul capabil să descrie şi proprietăţile matematice ale obiectelor naturale“ (p. 210). Or, aşa ceva pare improbabil, iar lucrul acesta a fost stabilit de o tradiţie întreagă a reflecţiei epistemologice referitoare la ştiinţele sociale, fiind stabilit că societatea, economia, modurile de gîndire, ideologiile nu urmează tipicul de desfăşurare din ştiinţele naturale şi din ştiinţele „tari“.
Să fie oare noutatea descifrării fenomenelor religioase prin cheia matematicilor superioare pricina senzaţiei de precaritate cu ifose şi de recădere în locuri comune caduce din istoria cunoaşterii pe care o iscă gîndirea lui Culianu cel din urmă aşa cum îl pune în pagină H.-R. Patapievici? Un lucru, cel puţin, este clar: depăşirea istoriei religiilor prin demersuri ce demarează din cîmpul acesteia nu înseamnă aprofundarea, ci mai curînd abandonarea acestei discipline de către Culianu.

 

Nu mai este însă deloc clar, cînd treci prin lectura tuturor cărţilor scrise de el în intervalul de zece – cincisprezece ani de activitate destinată publicării, dacă temele abordate şi metodologia pusă de el în joc au ţinut de acest perimetru ştiinţific. Deja Eliade îl lărgise dincolo de limitele unei anumite elasticităţi, vorbind nu doar despre religii şi sacru, ci şi despre folclor, idei şi – abia la urmă, ca să zic aşa – credinţe religioase. Pe lîngă tema ascensiunii celeste şi a dualismelor religioase, pe Culianu îl interesează însă trauma imaginarului colectiv adusă de începuturile modernităţii, ca şi gnosticismul, curent de gîndire proteic pe care religia şi religiozitatea nu îl epuizează. Începînd ca filolog, la Bucureşti, continuînd ca istoric al religiilor acceptat în proximitatea lui Ugo Bianchi şi integrat cercetărilor despre gnoză, Culianu s-a interesat tot mai mult de modul de operare al minţii umane, fie că vorbea despre imaginarul ştiinţific, fie că încerca să descifreze sistemele ideatice afirmate în cîmp religios. Este probabil că el s-ar fi afirmat tot mai mult ca un gînditor cu pretenţii de autor al unor noi reguli epistemologice, dar evadarea lui înspre abordarea iraţionalităţii anunţa o abandonare a demersurilor de tip ştiinţific, probabil în favoarea unor explicaţii mai apropiate, tipologic vorbind, de cele ale lui Carlos Castaneda decît de cele ale lui Kant, Newton ori Eliade.