OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În principiu, studiul istoriografiei ca disciplină ştiinţifică presupune familiarizarea cu diversele evoluţii din interiorul arealului respectiv de cercetare pentru mai buna şi mai atenta desluşire a inovaţiilor metodologice, a capacităţii înnoitoare a istoricului la nivelul prelucrării materialului istoric, a opţiunii pentru anumite teme în detrimentul altora, a orientărilor ştiinţifice ale profesionistului studierii trecutului, a sporului de informaţie şi a noutăţilor interpretative. Secolul al XX-lea a somat însă, prin presiunile exterioare exercitate asupra istoriei-cunoaştere, la extinderea explorărilor şi în afara arealului frecventat în mod tradiţional. Chiar dacă nu lipsiseră nici înainte, relaţiile dintre istoric şi mediul politic au devenit obligatoriu a fi investigate, datorită noilor roluri în care experţii au fost distribuiţi sau au preferat să se distribuie singuri, ca şi din pricina caracterului invaziv al politicului asupra altor sectoare de viaţă.

 

Tot în raport cu aceste evoluţii, dar şi în virtutea masificării culturii, a răspîndirii superioare şi mai accelerate a ideilor prin intermediul unei activităţi publicistice şi editoriale mai febrile, precum şi odată cu impactul radiolui, al televiziunii şi al noilor media, rolul atribuit istoricului a cunoscut mutaţii semnificative, care nu pot fi trecute cu vederea. În calitatea lui de depozitar al adevărului – sau al adevărurilor! – referitor(oare) la întreaga dimensiune a trecutului, istoricul a fost văzut nu doar ca legitimator privilegiat al puterii şi al tendinţelor exprimate de aceasta, configurîndu-se ca un propagandist prin definiţie (al naţionalismului şi al ultranaţionalismului interbelic, dar şi al versiunilor consonante cu marxismul, în etapa postbelică). El a putut fi suspectat, exact în virtutea acestor roluri ale sale în viaţa publică, de nesupunere potenţială la linia oficială.

 

Urmarea acestei concluzii, desprinse din versatilitatea rolului în propagandă atribuit celui care reconstituia trecuturi – căci el putea propaga nu doar pentru, ci şi împotriva autorităţii publice –, a fost, în timpurile comuniste, cînd dictatura stalinistă a înteţit controlul asupra cetăţenilor şi a recurs la pedepse drastice pentru cei nesupuşi, punerea cercetătorilor şi a profesorilor de istorie, mai ales a autorilor cunoscuţi (dar nu numai), sub atenta supraveghere a Securităţii. Între 1948 şi 1989, istoricii români s-au împărţit, deci, în unelte ale regimului şi inşi nesiguri pentru regim (în rîndul ultimilor intrînd şi cei care, iluzionîndu-se, socoteau că ar putea colabora făţiş cu puterea, luîndu-şi, totuşi, anumite rezerve în raport cu ea).

Nu este o noutate prigoana pornită împotriva istoricilor burghezi, dar accesul la dosarele Securităţii permite precizări odinioară imposibile. Implicarea lui Silviu Dragomir, de exemplu, în temperarea represiunii antistudenţeşti declanşate după evenimentele petrecute la Căminul „Avram Iancu“ din mai-iunie 1946. Fără a-l incrimina direct, faptul a atras asupra istoricului supravegherea permanentă a Securităţii şi explorarea trecutului său politic. Expulzarea lui din universitate la 1 septembrie 1947, prin „comprimare“ şi pensionare forţată, a fost decisă în baza concluziei că el reprezenta „vîrful reacţiunii în Universitate“ (p. 42). În iunie 1948, şi-a pierdut calitatea de academician, apoi a fost tîrît în procesul Băncii Agrare, fiind arestat, ulterior mărindu-i-se pedeapsa.

Poate că, în lumina noilor date puse în circulaţie de studiul lui Liviu Pleşa, monografia lui Sorin Şipoş dedicată lui Dragomir s-ar cuveni parţial modificată. Sau poate se vor scrie alte monografii dedicate acestei figuri complexe a istoriografiei române. Important, deocamdată, este sporul de cunoaştere obţinut cu referire la cazul în sine şi posibilitatea de a reflecta la misiunea istoricului în viaţa publică a României contemporane, unde prea marea implicare politică s-a dovedit, pe termen lung, păgubitoare şi pentru persoane, şi pentru operele lor ştiinţifice.