OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Obişnuinţa de a citi textele unor clasici ai secolului al XIX-lea românesc doar ca pagini beletristice păgubeşte cunoaşterea istoriografică de una dintre sursele ei privilegiate. Disputa dintre literaţi şi istorici, prin care şi unii, şi ceilalţi îşi revendică Românii supt Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu, nu a fost tranşată nici pînă astăzi, pentru că, după ce Tudor Vianu a revendicat pentru proza artistică virtuţile stilistice ale cărţii, istoricii au numărat-o pe aceasta printre realizările exemplare ale paşoptismului nostru. Nu acelaşi lucru s-a petrecut însă cu Ion Ghica şi Scrisori către V. Alecsandri, de exemplu, carte care a făcut şi continuă să facă deliciul pasionaţilor de povestire, dar de care istoricii nu par tentaţi să se ocupe aşa cum s-ar cuveni. Trăim într-o epocă marcată în continuare de cultul documentului, însă înţelegem prin acesta din urmă numai tex-tele insipide emanate de la autoritatea publică şi marcate de o viziune birocratică. Rod al revoluţiei pozitiviste în cunoaştere, această mărginire metodică, generatoare de multe efecte pozitive, lasă, totuşi, pe dinafară destule informaţii ce nu pot fi găsite în altă parte decît sub pana memorialiştilor. Cercetarea atentă a izvoarelor narative rămîne pe mai departe un deziderat în istoriografia română.

 

Iată-l pe Ion Ghica vorbind despre lecturile lui de copil, întreprinse în deceniul al treilea al veacului primei uniri şi al independenţei: „Pe cînd cu dascălii greci, feciorii de boier învăţau româneşte numai din întîmplare şi pe apucate, şi unii nu învăţau nicicum. Îmi plăcea să ascult pe logofătul Matache, seara, cînd citea Vieţile sfinţilor sau faptele lui Alexandru Machedon, călare pe Ducipal, care s-a bătut cu Por-împărat şi cu pasările cu ciocul de fier; deşi nu înţelegeam bine povestirile lui Arghir cel frumos, dar l-am cetit de mai multe ori. Petrache Nănescu, un secretar al tată-meu, fost elev al lui Lazăr, numai în cîteva seri mă învăţase să scriu româneşte; citeam slova cea mai ciocoiască şi scriam cu trei aruncături pe dasupra“.

S-ar zice că avem de-a face doar cu selecţia capricioasă – în funcţie de propriul gust – al unui puşti din mediul boieresc de la sud de Carpaţi. Dar nu este aşa. Cu numai vreo două decenii înainte, în 1813, evaluînd – într-un raport imperial – situaţia Bucovinei, Ioan Budai-Deleanu nota despre provincia alipită la Imperiul Habsburgic în 1774 că „literatura ei cuprinde numai două ediţii ale Sfintei Scripturi, o pravilă sau colecţie de legi bisericeşti, care se mărgineşte la cele dintîi şapte sinoade şi la celelalte cărţi bisericeşti, care sînt o mulţime; apoi cîteva cronici ori is-toria naţiunii valahe, care pot fi privite ca originale române. Celelalte scrieri şi manuscripte sînt numai traduceri din felurite limbi, care sînt mai multe, dar se găsesc numai la privaţi, pentru că la ei încă nu-i o modă a tipări cărţi de folos general, ci şi le scriu unii de la alţii; şi, deoarece scrierea aceasta e foarte scumpă, numai cei bogaţi pot avea parte de ea. Precît am eu cunoştinţă, manuscriptele lor (afară de cronicile pomenite mai sus) sînt Iliada şi Odiseea lui Homer, traduse liber; viaţa lui Alexandru cel Mare amestecată cu multe adaosuri fabuloase; fabulele lui Isop; istoria etiopică a lui Helliodor; un roman din greceşte, Telemach din franţuzeşte; Viaţa lui Petru cel Mare de Voltaire; cunoscuta carte Horologium Principum din latineşte; o traducere a unei Logice, Retorice şi Etice, care a şi apărut în tipar; apoi mai multe de valoare mai mică, traduse din felurite limbi, între care se cuprinde şi o istorie universală“ (Ioan Budai-Deleanu, „Scurte observaţii asupra Bucovinei“, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Bucureşti, Editura Academiei, 1998, ed. de Radu Grigorovici, pp. 384-387).

Avem deci de-a face cu două sondaje – unul dintre ele oficial –, pe care le separă circa un deceniu de viaţă şi care se referă la două provincii româneşti, Valahia şi, respectiv, Bucovina, în care diferenţele culturale regionale nu au apucat încă să se instaleze de-o manieră radicală. Decalajele nu s-au conturat încă în vreun fel, deşi Bucovina a fost anexată cu cîteva decade înainte de Imperiul Austriac. Imaginea culturală sintetică pe care cele două scurte fragmente o conturează cu pregnanţă este comprehensivă şi a o ignora înseamnă să bîjbîi prin întuneric.