OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucrarea masivă şi controversată, apărută în anii interbelici sub titlul Dinamici sociale şi culturale (1937-1941) – rămasă nediscutată în cultura noastră pînă în prezent –, a lansat teoria conform căreia societăţile pot fi clasificate în funcţie de „mentalitatea culturală“ pe care o dezvăluie. Aceasta poate fi ideaţională (realitatea e privită aici ca fiind de natură spirituală), senzuală (realitatea este materială) sau idealistă (realitatea este o sinteză de material şi spiritual). Conform lui Sorokin, civilizaţiile majore evoluează trecînd prin aceste etape: ideaţională, idealistă şi senzuală. Fiecare dintre aceste faze ale dezvoltării culturale nu caută doar să descrie natura realităţii, ci stipulează şi natura nevoilor umane şi ţelurile necesar a fi satisfăcute, limitele între care trebuie satisfăcute şi metodele prin care se obţine satisfacerea lor. Acelaşi gînditor a socotit civilizaţia occidentală ca fiind senzuală, dedicată progresului tehnologic, drept care i-a profeţit decăderea, întrezărind afirmarea unei ere ideaţionale sau idealiste.

 

În ultimele lui decenii de viaţă, s-a dedicat studiului iubirii altruiste înţelese ca ştiinţă, măsură de prevenire a haosului universal. Tentativa din etapa finală a carierei sale îl face pe Sorokin autor al unei tentative emoţionante, în care doctrina christică a iubirii aproapelui pare abordată cu mijloace care alătură ştiinţa de laborator abordărilor de guru ale unui Gurdjieff. În acelaşi timp, însă, el nu se transformă într-un guru de tip oriental, mesianic, predicînd altceva decît necesitatea imperioasă a altruismului în relaţiile interumane, astfel încît savantul se prezintă pînă la capătul vieţii tot ceea ce a fost: un om de ştiinţă generos, animat de intenţii nobile, şi nu un scamator-manipulator.

 

În cultura română, întîrzierea traducerii lucrării fundamentale a lui Pitirim Sorokin este o dovadă de întristătoare întîrziere. Invocarea ei, în discuţiile relevante pentru ceea ce în secolul al XIX-lea se numea etnopsihologie, în raport cu aşa-numita psihologie a popoarelor (Drăghicescu o reprezintă la noi, fiind mai mult invocat, decît citit critic), în relaţie cu morfologia culturii (Leo Frobenius ş.a.), ar fi cît se poate de binevenită şi ne-ar permite înţelegerea şi situarea mai exactă a sistemului filozofic al lui Lucian Blaga, a tentaţiilor lui Mircea Vulcănescu, E.M. Cioran, Constantin Noica şi Petre Ţuţea de a glosa în marginea românităţii „absolute“, transcendente etc. Nu este, desigur, vorba de a decela influenţe în maniera comparatismului clasic, ci mai degrabă de a observa sincronicitatea unor fapte şi interpretări, a unor paradigme şi criterii, aşezîndu-le în relaţie cu propriile rădăcini care, nu o dată, sînt comune. La urma urmei, americanul Sorokin era, la origini, rus, şi s-a format în interiorul aceleiaşi culturi europene de care ţineau, prin studii şi lecturi, şi clasicii români deja invocaţi.

 

Interesantă se dovedeşte şi interpretarea realităţii istorice româneşti după modelul acreditat de Pitirim Sorokin. Tentativele de lăsare în urmă a arhaicului prin modernizare accelerată, începute de paşoptişti, temperate de viziunea junimistă şi susţinute ulterior de sincroniştii interbelici, respectiv de adepţii stalinismului mimetic de după cel de-Al Doilea Război Mondial, marchează un traseu oscilatoriu. Etapele de senzualism materialist (racordarea la secularizarea occidentală sub Cuza Vodă şi la ateismul moscovit în timpul jumătăţii de veac comuniste) sînt contrabalansate de o relansare a modelului idealist (extremismul spiritualist interbelic, dar şi re-spiritualizarea cocteil – de tip New Age, mai degrabă, decît conformă modelului tradiţional – de după 1989).

 

Sorokin acordă, cum se vede, un rol semnificativ modului de gîndire dominant într-o societate – pe care unii preferă să îl numească mentalitate –, făcînd din el criteriul de clasificare a tipurilor de dezvoltare societală. Din păcate însă, modurile de gîndire şi reprezentare a realităţii la un moment dat şi la nivel macrosocial sînt, pe cît de dificil de analizat, pe atît de greu de măsurat, nemaivorbind de fluiditatea lor dovedită şi de direcţia impredictibilă a acesteia. Dintr-un alt punct de vedere, distincţia între cele trei tipuri sorokiniene de societăţi corespunde celei de maximă generalitate între idealism şi materialism, cu corectivul unui amestec între cele două, care, la o privire mai atentă, rămîne singurul realist, căci tipurile pure sînt doar teoretice, normative, neregăsindu-se pe teren.