OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O definiţie posibilă a persoanei animate de „spirit public“ indică devotamentul respectivului faţă de sfera publică, interesul faţă de binele comunităţii. În cultura noastră, spiritul public a intrat în atenţie, ca subiect de cercetare expresă, odată cu Pompiliu Eliade (1869 - 1914) şi tentativa lui de a înţelege cum a influenţat cultura franceză spiritul critic românesc modern. În teza lui susţinută la Sorbona, în 1898, Influenţa franceză asupra spiritului critic în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, chestiunea spiritului public este una centrală. Alexandru Duţu socoteşte însă că la Pompiliu Eliade formula are o accepţiune prea vagă, istoricul vorbind despre „opinii şi sentimente împărtăşite de un popor“. Greşeala ar fi, după Duţu, că formularea este utilizată ca atare, „fără să delimiteze nivelele de cultură, fiecare în parte cu profunda lui originalitate, şi nivelele temporale, adică opiniile şi sentimentele transmise de la o generaţie la alta, alături de opiniile şi sentimentele formate sub impulsul noilor realităţi“.

 

După acelaşi istoric, „aşa cum îl înţelegem noi azi, spiritul public îmbrăţişează atitudinile, stările de spirit, stările afective, aşa cum apar ele în viaţa colectivă; acest spirit public este într-o permanentă interferenţă cu spiritul intim al unei colectivităţi, dar nu-l acoperă şi de aceea nu pot fi abordate aspecte ale vieţii intime şi ale convingerilor celor mai profunde cu metodele de lucru ale analistului spiritului public. Cu alte cuvinte, cercetarea curentelor de opinie, a formării atitudinilor colective, a clişeelor mentale şi a miturilor are în vedere o sumă de documente şi de manifestări, în timp ce studiul atitudinii faţă de moarte sau de dragoste porneşte de la alte manifestări şi este întreprins cu alte metode“. Suprapunerea acestor metode conduce la formularea unor concluzii arbitrare (Al. Duţu, „Prefaţă“, în Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului critic în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, Bucureşti, Ed. Univers, 1982, pp. X-XI).

 

Deficienţele semnalate de Al. Duţu în ulti-mul deceniu al totalitarismului roşu – nu fără apropo la situaţia existentă în acel moment în România, unde o investigaţie oricît de superficială dedicată desluşirii configuraţiilor momentane ale spiritului public putea dezvălui decantarea unor falii ameninţătoare şi a unor discrepanţe flagrante în raport cu susţinerile oficiale – nu sînt, neapărat, numai ale limitelor de înţelegere atinse de Pompiliu Eliade. Ele ţin, fără îndoială, în primul rînd de parcursul înregistrat de conceptul însuşi de spirit public în decursul intervalului de circa un secol scurs între 1898 şi 1982. Sub impactul studiilor din istoriografia franceză, mai cu seamă, istoricul culturii şi al mentalităţilor din vremea domniei lui Ceauşescu socotea că studiul spiritului public se cuvenea să încerce analiza interferenţei dintre acesta cu spiritul intim al unei colectivităţi şi epoci, fără a confunda însă cele două sfere care interrelaţionează. Transferurile dinspre public spre privat şi din zona privatului către public sînt, pînă astăzi, o zonă de interes neexplorată încă de cercetarea românească, atît cu referire la trecut, cît şi în ce priveşte prezentul.

 

Sîntem în faţa unei terra incognita nu doar nefrecventate, ci de-a dreptul ignorate. Volumele apărute la noi cu privire la atitudinile în faţa morţii (Mihaela Grancea, Marius Rotar), la căsnicie (Constanţa Ghiţulescu), la sentimentul religios (Doru Radosav) nu răspund, cred, priorităţii de a investiga acele coordonate ale spiritului public care dau nota importantă înaintării modului de a simţi şi de a acţiona al unei societăţi, pături sociale sau a unui grup semnificativ de oameni uniţi – în pofida diversităţii lor – de o conduită comună. Cum mor oamenii, cum iubesc sau de ce le este teamă rămîne, fără îndoială, interesant de investigat şi de ştiut apropo de orice epocă şi societate. Dar cum se raportează ei la evenimentele importante ale vieţii lor sociale, dincolo de componenta ritualistă conexă viziunilor religioase (naştere, maturizare, nuntă) nu este mai puţin semnificativ. Ba chiar dimpotrivă. Ar fi important de ştiut, de pildă, cum şi de ce s-a transferat agresivitatea socială autoreprimată în dezlănţuirile de pe stadioane sau de după meciurile de fotbal. În mod simptomatic, istoricii se dedică mai mult explorării continuităţilor decît discontinuităţilor, preferînd tradiţia, şi nu inovaţia. Desigur, noul este mai dificil de surprins, pentru că el se raportează contrastiv la vechi, nu îl reproduce cu mai mari sau mai mici modificări. Şi totuşi, provocarea ar merita cu asupra de măsură să fie luată în seamă şi ar aduce mari foloase cunoaşterii vremurilor de odinioară sau mai apropiate de noi.