AVALON. Subsidiarităţi

Autor: Ovidiu PECICAN | Categoria: Rubrici | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În istoriile curente ale României – sau românilor –, vorbim în continuare, în virtutea inerţiei (a inepţiei?), doar despre cele trei mari provincii istorice care alcătuiesc ţara în care trăim. Ţara Românească, Moldova şi Transilvania ar fi, astfel, fostele entităţi, „corpuri“ ce structurează o ţară şi un etos, măcar că, scrutînd harta cu realism, acestora li se pot adăuga şi Dobrogea, Basarabia – pierdută şi, simbolic vorbind, regăsită –, Parţiu şi Banatul. Pînă astăzi ne înţelegem trecutul, ba chiar şi prezentul, numai în parte, pentru că sacrificăm simbolicei cifre trei bogăţia mult amplificată a unei ţări reale mult mai puţin unitare, dar cu atît mai diverse.

Cu un sentiment mai acut, parcă, al propriei identităţi multistratificate şi pluriculturale, Banatul a marcat mereu pe harta românească un nod gordian atractiv. Lăsînd deoparte frumoasa metaforă blagiană a unei întruchipări a barocului nostru etnografic, provincia din vestul actualului stat român îşi etalează splendorile medievale, cu cnezi şi voievozi fermi din zonele sale montane, şi cu destinul politic pendulant al unei mici Valahii Cisalpine, cu o stăpînire turcească bine înşurubată pînă către 1700, apoi cu o provincie militară austriacă, în care valurile colonizatorilor şvabi au adus spiritul laborios şi întreprinzător occidental într-o politică economică experimentală iluministă izbutită. Mai departe, în veacul al XIX-lea, Banatul a văzut efervescenţa unor decantări confesionale şi culturale care au condus la separarea ecleziastică a românilor de sîrbi şi la o puternică afirmare a culturii româneşti, paralel cu eflorescenţa competitivă a sîrbilor, şvabilor şi bulgarilor catolici, cu rădăcini pavlichiene, de la Vinga, în cadrele unei culturi dominante de expresie maghiară, în care nu puţine voci au fost şi ale evreilor. Cu bune şi cu rele, în Banat, statutul politic şi confesional al românilor a fost, de la o vreme, mai puţin discrepant de cel al comunităţilor dominante decît în Transilvania, după cum rezultă şi din Mara lui Slavici, probabil cel mai multicultural şi mai puţin complexat roman de vîrf al literaturii noastre clasice.

La drept vorbind însă, în cei douăzeci de ani scurşi de la schimbarea de macaz postceauşistă, contribuţiile referitoare la Banat puteau fi mai multe decît au fost şi puteau afirma, mai decis decît au făcut-o, o identitate regională care s-ar cuveni să bucure pe toată lumea, căci vorbeşte de o reuşită a modernităţii europene şi despre un experiment de succes al Europei Centrale habsburgice. Adulmecările mai ales literare ale grupului de studiu „A Treia Europă“ şi Premiul Nobel din acest an decernat unei autoare de excelenţă a locului ar fi trebuit să determine – şi poate chiar au făcut-o –, în restul României, un interes cel puţin la fel de viu ca pe vremea cînd, rămas încă în afara hotarelor unei ţări mici, de curînd unificate, Banatul îl stîrnea pe Hasdeu să scrie excelente pagini dedicate acestei uimitoare prezenţe istorice şi culturale.

Animator al şcolii istoriografice de la Timişoara, universitarul Victor Neumann a asumat coordonarea unei recolte de studii ce tratează despre Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, 354 p., 52 p. planşe foto). Autorii reuniţi sub acest generic – Miodrag Milin, Rebecca Haynes, Martyn Rady, Ionel Popescu, Camil Petrescu, Patrick Lavrits, Adrian Marcu, Karla Singer, Thomas Remus Mochnács, Irina Dercaci, Antoniu Martin, Lajos Notáros şi Mihaela Vizental –, o pleiadă de paisprezece nume (împreună cu acela al editorului însuşi), aduc un omagiu consistent, în planul istoriografiei regionale, unei zone proeminente a trecutului modern, într-un context politic şi ştiinţific ce privilegiază afirmarea regiunilor ca actor pe scena Uniunii Europene. Volumul are şi valoarea unui manifest polemic la adresa contribuţiilor „îndatorate evului romantic, provincialismului îngust şi travaliului restitutiv în care primează identitatea naţională ori etno-culturală în dauna cuprinderii fireşti a identităţii regionale a Banatului“. Dintr-un alt unghi, studiile colective publicate acum anunţă explicit, prin cuvîntul coordonatorului, pregătirea unei sinteze de Istoria Banatului. Demarînd cu piatra de hotar cronologic a anului 1700 – reper determinat de instalarea supremaţiei austriece în spaţiul circumscris de interesele istoricilor din carte –, ajungînd pînă în preziua scrierii sale, la anul 2000, acest exerciţiu pregătitor cu valoare de opus bine pus la punct, în interpretarea unei admirabile orchestre de cameră, atrage atenţia istoriografiei române asupra unei restanţe: necesitatea de a continua elaborarea unei serii de tratate referitoare la trecutul regiunilor noastre. Istorii ale Transilvaniei mai există. Dar cele ale Olteniei, Dobrogei, Bucovinei, Ţării de Sus şi a celei de Jos a Moldovei, a Munteniei, a Parţiului cînd vor fi scrise? Unitatea politică şi – cum spuneau cei de odinioară – „de cuget“ ale românilor nu pierd nimic prin astfel de raportări; ba dimpotrivă. Unde mai pui că nu avem nici măcar istoriile zonelor de autonomie şi, ca să zic aşa, sustenabilitate românească dinainte de modernitate, cu excepţia monografiilor lui Radu Popa şi ale altor cercetători, nu mulţi, despre Maramureş şi Haţeg. Întîrzierea, cînd nu refuzul de a se discuta despre acestea lasă urme adînci în conştiinţa publică şi păgubeşte şi discursul public pe teme proprii, lipsindu-l de suportul necesar al bunei şi cît mai completei cunoaşteri. Complexitatea istorică de care dispunem este foarte departe de a-şi fi epuizat resursele. Prin efortul echipei coordonate de Victor Neumann – cu un entuziasm care se lasă descifrat în semnarea cu numele propriu a nu mai puţin de şapte din cele douăzeci de studii care structurează întregul –, tema abordării regionale a trecutului nostru se impune, din nou, actualităţii.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

ciudatboris marian mehr - Vineri, 30 Octombrie 2009, 18:40

articolele domnului Pecican sunt excelent scrise, poate de aceea nimeni nu intervine, ciudat, mereu văd la comentarii -0. Păcat.Eu îl citesc, dar pregătirea autorului nu-mi permite să-l contrazic.

un deceniu de tandreteNelu Parmenide (din Aleea) - Marti, 3 Noiembrie 2009, 20:14

Spre deosebire de regionalistii oficiali, dl. Pecican si-a afirmat adeziunea de abordarea regionala a statului, istoriei, viitorului si a identitatii inca din 2001, cind cu scandalul regionalizarii, cind Nastase 6 Case si Ilivi Voda l-au acuzat - pe el si pe ceilalti - de "tradare". Uite un om care nu isi schimba parerile din 6 in 6 luni, bravo!