OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 Criza politică românească din ultima parte a acestui an şi soluţiile propuse de unii dintre actorii scenei publice au readus în actualitatea imediată discuţia despre rostul unui guvern de tehnocraţi în remedierea situaţiei. Ca de destule ori, şi de această dată, nivelul dezbaterii s-a redus la „datul cu părerea“, la enunţuri şi opinii individuale lipsite de argumentări de substanţă.

Există în modernitate, după Jürgen Habermas, în domeniul politic, imperative de natură ştiinţifică şi tehnologică aproape naturale. Existenţa lor impune însă clarificarea raporturilor dintre ştiinţă şi domeniul politicii. Lucrarea filozofului german „Tehnologia şi ştiinţa ca ideologie“ („Technik und Wissenschaft als «Ideologie»“, 1968) numără trei posibile perspective asupra acestei chestiuni. Conform modelului lui Max Weber, separarea între politician şi expert (sau specialist) este strictă şi ţine de o specializare evidentă. Deciziile celui dintîi se întemeiază pe valori care rămîn, la bază, iraţionale, în timp ce al doilea încearcă să le adopte, în urma unui demers cît mai raţional şi mai ştiinţific.

Conform celei de a doua perspective, tehnocraţii cred că politica este determinată de exigenţa obiectivă a păstrării stabilităţii sistemului. Experţii prezintă alternativele politice ca necesare în atingerea ţelurilor despre care se presupune că izvorăsc din necesităţi obiective (precum creşterea economică). Prin urmare, acolo unde decidenţii au în vedere valori socotite iraţionale, tehnocraţii le consideră pe acestea drept irelevante.

Astfel, Habermas ajunge să prefere al treilea model, al filozofului pragmatist John Dewey. Semnificaţiile şi scopurile sînt interdependente. Pe de o parte, orizontul valoric dintr-o societate călăuzeşte cercetarea ştiinţifică, iar pe de alta, convingerile valorice persistă numai conectate la satisfacerea potenţială a nevoilor prin intermediul acţiunii instrumentale. În concluzie, tehnologia nu poate fi privită ca fiind neutră în raport cu valorile. Descoperirile ştiinţifice relevante trebuie, de aceea, să fie supuse dezbaterii publice libere, spre a face posibilă o „dialectică a voinţei luminate şi a potenţialului conştient de sine“. Aceasta este prevăzut să le permită, deopotrivă, noilor tehnologii să modifice înţelegerea de sine publică, dar şi să o lase pe aceasta din urmă să determine cursul viitoarelor cercetări (J. Habermas, „Technology and Science as «Ideology»“, inclus în volumul Toward a Rational Society: Student Protest, Science and Politics, traducere de Jeremy J. Shapiro, Boston, Beacon Press, 1970, p. 73).

Cum poate fi contracarată dominaţia socială care legitimează inegalităţile existente prin apelul la necesităţi ştiinţifice – precum cea economică – şi care plachează publicul cu mijloacele unor media comerciale, asigurînd o lentă creştere a bunăstării materiale prin efectele progresului tehnologic? În contribuţiile lui mai timpurii, Habermas vorbeşte despre două interese cognitive ale omului, egal de bazice şi ţinînd mai degrabă de intercomunicare decît de muncă. Ca fiinţe sociale a căror identitate depinde de recunoaşterea reciprocă în cursul interacţiunii lingvistice, prin vorbire, oamenii au un interes practic să îşi rezolve problemele de comunicare şi înţelegere între diferitele tradiţii. Sarcina respectivă aparţine aşa-numitelor ştiinţe hermeneutice sau culturale (ştiinţele spirituale, disciplinele socio-umane, Geisteswissenschaften). La nivel individual, psihanaliza, iar la cel colectiv, critica ideologiilor pot exemplifica demersuri reglatoare, în direcţia avută în vedere de filozof.

Tentativa lui J. Habermas de a înţelege mai profund, în căutarea remediilor efective, relaţia dintre politic şi tehnic, şi consideraţiile lui H. Marcuse, relevante pentru discuţie, rămîn un posibil start în confruntarea cu imperativele zilei. Compararea reflecţiei deceniilor 7-8 ale secolului trecut cu tendinţe mai recente în domeniu, induse de explozia noilor tehnologii în anii scurşi de atunci încoace (inginerie genetică, viaţă in vitro, clonare, computere, nanorobotică, televiziune prin satelit, telefonie mobilă ş.a.), arată saltul agresiv efectuat de societăţile tehnologizate şi modurile mai sofisticate şi mai tiranice în care tehnicul şi politicul se împletesc în dirijarea, supravegherea şi docilizarea individului uman. Nu o dată, tehnologia devine, sub coordonarea politicii, aliata unei noi barbarii, marcînd friabilitatea limitelor civilizaţiei.

Este ciobanul mai cultivat, mai bun cetăţean, mai util societăţii pentru că are la cingătoare un telefon mobil? Reprezintă această schimbare o trădare a propriei identităţi şi tradiţii sau un salt necesar şi dezirabil, comparabil cu cel al japonezilor în era Meiji? Iată întrebări care transportă reflecţia asupra destinului mioritic într-o direcţie neaşteptată.