OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Apariţia istoriei literare semnate de Nicolae Manolescu încheie, după toate aparenţele, o epocă marcată de tirania modelului călinescian. Puţină lume a scăpat, între istoricii noştri literari, acestei matrici formative. I-a rămas în afara cercului de influenţă Adrian Marino, care a preferat să investigheze biografia ideii de literatură, şi nu avatarii concreţi ai literaturii înseşi în spaţiul românesc. I s-a sustras şi Dan Horia Mazilu, care – într-o voluminoasă hermeneutică întinsă pe trei volume – a supus unei relecturi aşa-numita literatură română veche, urmînd mai curînd modelul lui Nicolae Cartojan, dar suprapunîndu-i şi un efort interpretativ, nu doar reconstitutiv. Ba chiar şi spiritul protector al lui Nicolae Manolescu însuşi – George Ivaşcu – a dezertat, în pofida învestiturii lui de tinereţe – ca asistent călinescian (Marino era, cum se ştie, celălalt) –, preferînd o inventariere pe cît se putea de minuţioasă şi de amplă, o cartografiere pozitivistă a hrisoavelor, a copiilor manuscrise şi a cărţii tipărite înainte de modernitate…

Nu poţi să scrii în maniera lui Călinescu decît cu o singură condiţie: trebuie să fii Călinescu tu însuţi. Dacă s-ar fi gîndit la această dificultate de nedepăşit, poate că autorii ultimelor istorii literare, cele apărute de curînd din cercul prestigioasei Românii literare – să le spunem, deci, chiar aşa: istoriile literaturii de la România literară – ar fi investit mai mult în temperarea impresionismului, în echilibrarea discursului şi în elaborarea altor scheme de tratare. Textele rezultate de aici ar fi fost, fără îndoială, şi mai comprehensive. Preocuparea de a îngrămădi fişe de autor, una după alta, în succesiuni mai mult sau mai puţin motivate logic de un proiect coerent, ar fi cedat, poate, pasul în faţa interesului pentru curente, grupări, ideologii literare, tendinţe, formule transpersonale emergente (de la mica şi simpatica şcoală de haiku românesc la literatura poliţistă autohtonă, cu maeştri proprii, sau science fiction-ul de la noi, beneficiind deja nu doar de cazuistică şi teoretizări, ci şi de o istorie literară proprie). S-ar fi ocupat mai metodic şi mai substanţial şi de aglomerările de energii creatoare pe care obişnuim să le numim redacţii, cenacluri, nuclee emulative.

Deocamdată, ceea ce avem este de întîmpinat cu jubilaţia cititorului ingenuu, cu bucuria că avem, şi atît. Poţi fi de acord sau nu cu selecţia autorilor şi a operelor, poţi regreta unele succinte prezentări sau poţi fi uimit de extensia altora. Dar nu poţi să nu te bucuri de noile propilee care jalonează traseul, relansîndu-l şi semnalîndu-i limitele din perspectiva unei anumite şcoli a punerii în pagină.

Lipsesc multe, nu doar nume, ci – mai ales – domenii. Nicolae Manolescu sacrifică – absolutizînd oarecum principiul estetic, înţeles cu o bază într-un „mie îmi place – mie nu-mi place“ cît se poate de personal – tocmai bogăţia şi diversitatea unei literaturii care abia în interbelic şi în ultimele două decenii îşi dezvăluie mai deplin prolificitatea şi exuberanţa, fantezia şi complexitatea, polimorfismul şi mizele. Nu cu mult altfel făcea nici Alex. Ştefănescu, în pofida selecţiei lui mai puţin parcimonioase.

Istoriile literare ale generaţiei ’70 rămîn cumva în urma producţiei beletristice a congenerilor, dacă nu le citim pe ele însele ca pe nişte comedii umane, ca pe nişte romane sui generis, ca pe nişte viziuni profund personalizate. Ceea ce le lipseşte este un anume echilibru, poate chiar secţiunea de aur, pasul triadic hegelian (puţin plicticos, dar infailibil). Împreună cu versiunea opusă acestora a lui Marian Popa – alte umori, alte amoruri –, din 2001, şi chiar cu cea a lui Cornel Ungureanu (futuristă şi ciudată), din acelaşi an 2008, istoriile literare de la România literară completează un portret de grup impresionant şi puţin asimetric. Iar în spatele corifeilor, în plin tumult încremenit sub pîcla unificatoare a sepiei, se iţeşte armata regimentelor de literaţi rămaşi pe dinafară, în pofida interesului autentic al cărţilor lor.