OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Există, totuşi, un mit al birocraţiei eficiente şi atente la o cît mai acurată reflectare a realităţii care, în România cel puţin, se leagă de prezenţa pe aceste meleaguri a dominaţiei austriece. Să nu fi existat cele două decenii de stăpînire austriacă asupra Olteniei, în prima parte a secolului al XVIII-lea, ori asupra Bucovinei (după 1774), mult mai puţine lucruri am şti despre românii din veacul Luminilor. Ce să mai vorbim despre Transilvania, unde instalarea la cîrma provinciei a împăraţilor de la Viena, începînd cu 1690, a prilejuit o serie de cercetări asupra locuirii teritoriului, habitatelor şi a supuşilor de aici, cu scopul imediat de a extrage toate foloasele fiscale de pe urma noilor posesiuni?

 

S-ar zice astfel că însăşi curtea imperială, în epocă, bănuia că instrumentele puse de ea în joc sînt încă prea nerafinate pentru a izbuti în temerara încercare de a surprinde o societate în locurile ei de baştină, cu posesiile, averile şi situaţia socială a locuitorilor aferente acestora. Din motive diferite, deci, în secolul al XVIII-lea, ca şi în comunism, suspiciunea faţă de cifrele care mistifică s-a transmis.

 

Trebuie spus însă că, tocmai de aceea, publicarea primului volum din Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750 (cu două părţi, după cum urmează: „Descrierea localităţilor conscrise“, Partea 1: pp. 1-1272; Partea 2: pp.1273-2550, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009), de către o echipă de istorici alcătuită din Ladislau Gyemant (coordonator), Remus Cîmpeanu, Anton Dörner şi Florin Mureşan, Amalia Gyemant elaborînd hărţile anexe, iar Adriana Bogdan fiind autoarea indicelui de locuri, constituie un eveniment istoriografic. Act cultural restitutiv de o importanţă care nu poate fi suficient evidenţiată în cîteva rînduri de întîmpinare, apariţia de faţă – în fapt, inaugurare binevenită a unui ciclu întreg de volume – oferă, ca să zic aşa, atît fotografia, cît şi radiografia Transilvaniei ajunse sub autoritatea administraţiei imperiale austriece. Dincolo de faptul că o consultare a conscripţiei din 1750 va permite înţelegerea exactă a sensului expresiei după care Ardealul a „schimbat judul de lemn otoman cu cel de fier austriac“, foloasele lucrării sînt lămuritoare pentru aspecte cît se poate de variate ale vieţii din această provincie devenită imperială de numai jumătate de veac, la data iniţierii conscripţiei. Din primul volum, cel aflat deja la dispoziţia cercetătorilor şi al cititorilor, se pot afla informaţii despre împărţirea administrativ-teritorială din acele vremuri, subunităţile şi numărul de localităţi pe care acestea le cuprind, statutul lor juridic, caracterul etnic preponderent şi provenienţa locuitorilor. Pe de altă parte însă, apar informaţii referitoare la cadrul natural al teritoriului explorat şi structura ocupaţională a supuşilor. Agricultura, creşterea animalelor (cu fîneţele şi păşunile necesare), viticultura, silvicultura, comerţul, dar şi relaţiile de proprietate transpar cu pregnanţă din paginile întinsului act oficial.

 

Mînaţi de o concepţie modernă despre foloasele pe care statul le poate trage din înstăpînirea asupra unor noi teritorii, oficialii austrieci înţelegeau să prevină cît mai eficient orice tentativă de sustragere de la obligaţiile faţă de coroană pe care statutul de supus al Imperiului Austriac le presupuneau. Datorită procedurilor speciale adoptate în acest sens – summit la cel mai înalt nivel, elaborarea atentă a normelor după care trebuia completată conscripţia, identificarea celor mai potrivite persoane din teritoriu care să o pună în operă, cointeresarea acestora, dar şi ameninţarea cu pedepse în caz de abatere etc. – se poate spune că, practic, din acest moment, Transilvania intra în contact cu ceea ce s-a afirmat în Europa ca fiind statul modern şi a însemnat modernizarea administrativă. Astăzi, cînd o serie de cetăţeni născuţi în România cu drepturi cetăţeneşti depline nu dispun nici măcar de acte de identitate – majoritatea lor aparţine minorităţii rome şi însumează un număr de inşi pe care nimeni nu l-a stabilit cu precizie încă –, caracterul funcţional într-o măsură covîrşitoare al conscripţiei austriece de acum 250 de ani uimeşte, stabilind jaloane pe care nu părem mai pregătiţi decît în trecut să le atingem, în pofida hipertrofiei birocratice evidente a ultimilor ani.

 

Obţinînd în 1859 şi în 1918 un stat al lor, în nume propriu, românii nu s-au arătat capabili şi să îl administreze în deplină conformitate cu nivelul european al timpului, după cum nu o fac nici acum. Noile reguli ale acquis-ului comunitar, instituite odată cu aspiraţia intrării noastre în UE, rămîn, în parte, normative, nu o realitate de pe teren. Făcînd din ele regula banală de funcţionare cotidiană a statului nostru, am depăşi în bună măsură subdezvoltarea paradoxală în care ne mai zbatem încă şi care nu este numai una economică.