Nr. 719 din 18.04.2014

On-line - actualitate
Restituiri
Focus
Editorial
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Religie
Eseu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2011   |   Septembrie   |   Numarul 594   |   AVALON. Trecut şi viitor istoriografic

AVALON. Trecut şi viitor istoriografic

Autor: Ovidiu PECICAN | Categoria: Rubrici | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
AVALON. Trecut şi viitor istoriografic
Situaţia ediţiilor din operele istoricilor contemporani de relief este, din păcate, tristă. Anii ’80 aduseseră o resurecţie a interesului pentru marile opere ale clasicilor istoriografiei noastre. S-au alcătuit ediţii critice din Istoria critică a lui B.P. Hasdeu, din sinteza lui A.D. Xenopol (din grija lui Al. Zub), din V. Pårvan şi Nicolae Densusianu, s-au editat pentru întîia oară după in-stalarea comunismului Gh.I. Brătianu, Victor Papacostea şi I.C. Filitti, au reapărut unele dintre operele majore ale lui David Prodan, a început reeditarea lui Nicolae Iorga cu cîteva dintre sintezele lui. Pentru asemenea acţiuni salutare în ceea ce priveşte cunoaşterea domeniului, contextul ultranaţionalist al comunismului ceauşist s-a dovedit suficient de favorabil, probabil pentru că s-a văzut în contribuţiile acestor corifei un mod de a legitima retorica oficială alunecată în xenofobie autarhică. Dar şi pentru că, stopînd sau măcar încetinind la maximum „intrările“ din istoriografia contemporană străină, regimul a socotit potrivit să ofere compensaţii din patrimoniul de acasă.
 
Anii ’90 au continuat timid şi cam dezarticulat reeditările de calibrul celor menţionate, continuînd mai dezinhibat restituirile din Brătianu, adăugîndu-le pe cele din P.P. Panaitescu şi alţi cîţiva… Dar este grăitor că ediţia Istoriei românilor în zece volume a lui Iorga nu a izbutit să se vadă ajunsă la liman în cei douăzeci şi unu de ani care au trecut pînă astăzi, ajungînd cu greu, la distanţă de ani între volume, abia la al nouălea. (Nici colecţiile de documente ale istoriei noastre, îngrijite de echipe de cercetători din subordinea Academiei Române, nu au înaintat spectaculos, iar puţinele care au apărut sînt tipărite în tiraje modeste, fiind, de la bun început greu, accesibile.)
 
Între timp însă, mulţi dintre corifeii scenei istoriografice dintre 1960-1989 au trecut definitiv în cartea de istorie, rămînînd ca afirmaţiile despre ei să fie probate tot de vechile ediţii. Încet-încet, amintirea lor se estompează şi generaţiile mai recente nu par să îşi amintească de contribuţia lor ştiinţifică. Nu pot decît regreta că, de exemplu, Alexandru Duţu nu beneficiază încă de vreun început de ediţie critică sau măcar de vreun plan coerent elaborat în vederea unei asemenea eventualităţi. La fel, D.M. Pippidi ar merita readus în atenţie. De Hadrian Daicoviciu – ca şi de tatăl acestuia, Constantin – lumea nu-şi poate aminti ţinînd în mînă sintezele şi studiile lui despre istoria dacilor. Studiile scrupulosului şi exigentului medievist care a fost Leon Şimanschi nu au fost adunate de nimeni în volume puse la dispoziţia publicului interesat. Şi, deşi lista ar putea continua cu destule alte nume, mă opresc la numele lui Pompiliu Teodor, fiindcă despre el începusem să vorbesc. (Nu înainte de a aminti şi două victorii ale perioadei postcomuniste în cîmpul de interes pomenit aici: Radu Popa şi Mihai Gramatopol, excepţii survenite ca urmare a interesului unor discipoli şi, respectiv, al văduvei).
 
Astăzi, crezul profesional al dascălului de la Universitatea clujeană poate suna straniu, căci el susţinea, cu onestitate, că „(…) m-am străduit de la această catedră (…) să-i fac pe studenţii mei să creadă în valorile lor, care erau acelea ale românilor, indiferent de profesiunea căreia îi aparţineau şi confesiunea pe care o profesează“. Într-un moment în care a face studii româneşti pare o excentricitate iute sancţionată de suficienţă şi dispreţ venind dinspre destule tribune înalte – căci istoria românească nu prea e… I.S.I., iar cercetarea trecutului nu aduce… progres tehnologic ori marketing performant –, pariul pe valorile civilizaţiei şi culturii noastre pare cumva desuet. Ce să mai vorbim despre egalitatea de tratament a confesiunilor religioase, invocată mai sus, care multor compatrioţi a ajuns să le sune iritabil şi sufocant?!... Confruntarea între biserici şi intoleranţa faţă de celălalt par bine instalate în uzanţele publice actuale, exotizînd seninătatea şi cumpănirea afirmate, cu doar două decade în urmă, de profesor.
 
Pompiliu Teodor vorbea, totuşi, în numele unei atitudini asumate, de o nedisimulată autenticitate: „…am încercat … să fiu eu însumi (s.m.) şi, din acest punct de vedere, aceasta cred că este o supremă, să zicem, mîngîiere pentru un profesor sau un cercetător“. Gîndul merită un grăunte de stăruinţă pentru că, într-o cunoaştere cum este cea de tip istoriografic, metodele sînt diverse, iar rezultatele sînt mereu provizorii, în funcţie de noile descoperiri şi de pluralitatea interpretărilor la care se pretează. Dincolo de toate aceste circumstanţe relativizante – ca şi de altele, precum „viiturile istorice“ (în 1990, cea mai recentă dintre acestea era în toi) sau modificările orizontului şi preferinţelor receptării –, ceea ce îi rămîne unui istoric de bună credinţă este coerenţa interioară, acordul de principiu cu sine însuşi şi, totodată, cu calea pe care a urmat-o. Se poate cere mai mult, în chip legitim, unui istoric? Răspunsurile sînt la latitudinea fiecăruia dintre noi.
 
Reverenţa finală a alocuţiunii pe care am evocat-o culminează într-o speranţă ce echivalează cu o scrutare încrezătoare a vitorului: „Ţin să mulţumesc profesorilor mei, dumneavoastră tuturor, foştilor mei studenţi, pentru că de activitatea lor se leagă, poate, una dintre speranţele mele pentru tot ceea ce ar putea să reprezinte cîndva o istoriografie pe care noi o dorim, în respectul tradiţiilor noastre şi al tradiţiilor general europene şi universale“. O asemenea istorie românească nu se poate naşte dacă se întîrzie frecventarea operelor dinaintea noastră. Şirul reeditărilor selective sau integrale se cuvine să fie reluat cît mai degrabă.
 
 
În imagine: istoricul Pompiliu Teodor
 


 
 
 
Cele mai citite articole
Nicolae Manolescu şi posteritatea lui critică
Îi înţeleg din ce în ce mai bine pe bătrînii critici
„Mai bine ar sta în banca ei“
Tot Maiorescu şi Gherea?
UN PUNCT DE VEDERE. Alexandru Matei mi-a dat curaj
Cele mai comentate articole
TANDEM. Salto mortale
„Mai bine ar sta în banca ei“
UN PUNCT DE VEDERE. Alexandru Matei mi-a dat curaj
„Dacă astăzi mai sînt încă în picioare e pentru că, în copilărie, n-am învăţat niciodată să îngenunchez“
Nicolae Manolescu şi posteritatea lui critică
Cele mai recente comentarii
Multzumesc pentru urari, maestre Foartza.
Observator Cultural
Polemica dintre insideri
dorinpopa9@gmail.com
danalexandru23@yahoo.com
 
Parteneri observator cultural
Animation Magazine Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural Modernism Reteaua literara Institutul Cultural Roman Gazduire
 
ONB filarmonica george enescu Radio Romania Muzical Artline Liternet Cartier Bookland
 
Phoenix Entertainment Teatrul de arta Radio France International Romania Arhiva Nationala de Filme Uniunea Artistilor Plastici Dana Art Gallery Teatrul de pe Lipscani
 
bookiseala.ro Godot Cafe-teatru Viva East Infocarte Comunitate foto Elite Art Gallery Teatrul Tineretului din Piatra Neamt
 
Fundatia Culturala Greaca Şcoala Micile Vedete Editura Litera Scrie despre tine Regizor Caut Piesa Muzeul Ţăranului Român Business Edu
 
Senso TV LicArt
Sculpture