Scriind
Sinistra doamnă. Văduva doctorului albanez Enver Hoxha (2005; traducere de
Tiberius Puiu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009), Fahri Balliu intră pe
culoarul explorării feminităţii într-o ipostază riscată. Aparent, este vorba
despre o cri-tică precisă, foarte concretă, la adresa „penumbrei“ feminine a
dictatorului comunist albanez şi, prin extensie, a dictatorului comunist în
general. Categoria aceasta este mai largă decît s-ar crede şi le cuprinde pe
Elena Ceauşescu, pe Iovanka Broz – soţia lui Tito –, pe văduva lui Mao, pe
nevasta ultimului lider stalinist bulgar. Odată stabilit, fie şi lacunar, şirul
figurilor ce alcătuiesc galeria, restul devine analiza concretă a unor
conjuncturi, întîmplări, gesturi care îmbogăţesc, nu e vorbă, factologia
aferentă, dînd culoare locală şi parfum specific ambianţei pe care o ilustrează
şi degajă subiectul analizat, dar situarea rămîne în interiorul unei categorii
de-acum bine stabilite: soţia dictatorului.
Istoria
comunismului nu a cuprins însă doar asemenea figuri. În alte locuri şi momente,
partenerele dictatorului au fost marginalizate, urmărite, înlocuite cu altele,
după nevoile Marelui Om sau după necesităţile sistemului construit ori moştenit
de acesta. Soţia lui Lenin, partenerele lui Stalin sau ale lui Fidel Castro ar
intra mai degrabă în această altă categorie. Nu a fost, deci, o fatalitate ca
partenera de parcurs sau supravieţuitoarea tiranului să devină o succesoare,
direct la pîrghiile puterii sau în mod insidios, prin influenţa şi relaţiile
achiziţionate în timp, în interiorul nomenclaturii, a elitelor comuniste. Se
poate observa că, atunci cînd aşa ceva s-a petrecut, aceasta a avut legătură nu
atît cu o mare poveste de dragoste despre un bărbat şi o femeie care îşi rămîn fideli
unul altuia, indiferent de circumstanţe, în noroi ca şi la palat, în viaţă ca
şi după moarte – poveste ilustrînd un alt filon cultural, mai aproape de
Tristan şi Isolda ori de Romeo şi Julieta (dar şi de Adam şi Eva, împreună în
grădina edenică, însă şi la greu, după căderea în istorie, unde i-a alungat
Îngerul după greşeala capitală) –, ci de o complicitate în raport cu lucruri
mult mai pămîntene.
Dacă nu este vorba de o ideologie, pentru care se cuvenea
ca ambii să aibă măcar o adeziune empatică, la nivelul lozincilor, dacă nu
chiar o înţelegere mai profundă, şi compatibilă între ei, atunci, în mod sigur,
această înţelegere cvasiidentică sau complementară a lumii trebuia să se refere
la un set de practici, obişnuinţe procedurale, interpretări similare de
situaţii de viaţă şi relaţii interumane. Pentru cazurile de văduvie menţionate,
pe care, în Albania, le ilustrează cel al Doamnei Sinistre, Nexhmije Hoxha,
probabil că ilustrativă rămîne una dintre opţiunile foarte conservatoare a
cuplurilor dictatoriale comuniste: cea pentru o familie tradiţională, tipic...
burgheză. După cum se ştie, vederile austro-marxistului August Bebel, dispus să
comunizeze femeia, făcînd – teoretic – din ea, înainte de mişcarea flower-power
şi de actualitatea transatlantică modelată de al treilea feminism, un personaj
scos de sub tirania monopolului marital monogam, nu au fost împărtăşite de
conducerea de partid şi de stat din lagărul comunist. Ar fi interesant de
analizat, cîndva, dacă nu cumva teama că o asemenea dinamitare ar şterge
barierele dintre modelul poligam islamic din Orientul arab şi din unele părţi
ale Africii şi cel occidental a împiedicat radicalizarea răsturnării sociale şi
în această direcţie către care, totuşi, în Europa, se îndreptaseră, odinioară,
anabaptiştii din Münster. Mai probabil, opoziţia faţă de acest model fusese
instinctivă sau inspirată de nevoile pur practice de a ţine societatea sub un
control cît mai sever, altfel spus, din teama de anarhie socială. Oricum ar fi,
cert este că mai cu seamă în societăţile mai puţin industrializate, mai agrare,
mai legate de tradiţiile revoluţiei neolitice şi ale modelului patriarhalist se
pot constata evoluţii în direcţia cuplului de dictatori. Iar acolo unde, şi
după expierea Marelui Bărbat, fosta lui doamnă a căutat să păstreze, într-un
fel sau altul, măcar în parte, prestigiul politic al soţului şi puterea
simbolică a acestuia, s-ar putea vorbi, poate, chiar de o moştenire la fel de
veche, de o paradigmă la fel de prestigioasă: cea matriarhală, a Marii Mame (de
care se ocupă recent şi pe îndelete, într-o întreagă trilogie, văzînd în ea
temeiul modernităţii, Coriolan Babeţi).
Că ar
putea fi vorba despre aşa ceva, de căderea într-un scenariu universal de o
redutabilă vechime, o arată rolul atribuit încă din vechime femeilor malefice,
de la Elena din Troia la uzurpatoarea Clitemnestra. Există, fără îndoială, o
fascinaţie şi mai multe prejudecăţi legate de femeia situată în proximitatea
centrului de putere politică, dincolo de metamorfozele comuniste ale modelului.
Avem şi noi, în istoria noastră, un „ciclu al Elenelor“, de la Elena Ecaterina
Brancovici, văduva lui Petru Rareş, care făcea jocurile în Moldova după moartea
soţului ei, la Elena Lupescu, amanta lui Carol al II-lea (devenită soţie în
exil).
Ceea ce
aduce special experienţa albaneză legată de soţii Hoxha este, în primul rînd,
cruzimea constantă arătată faţă de intelectuali. Crimele perpetrate în rîndul
acestei categorii de către puterea comunist-familială a clanului Hoxha, pe care
autorul monografiei le înregistrează minuţios, arată că marginalitatea în
cadrul sistemului şi ridicolul de a fi o dictatură pe cît de mică, pe atît de
vocală, nu au scutit cetăţenii albanezi de consecinţe din cele mai serioase şi
mai sumbre ale terorii.
Duşmani
prin definiţie ai oricărei forme de limitare a drepturilor individuale şi
cetăţeneşti, pentru că, prin excelenţă, interoghează orice circumstanţe, caută
soluţii cu mintea proprie, iscodesc împrejurările, întorcîndu-le pe faţă şi pe
dos, intelectualii erau, dintru început, o ţintă preferată, aşa cum continuă să
fie oriunde libertatea spiritului şi a rostirii incomodează.
Includerea
cărţii lui Fahri Balliu printre titlurile colecţiei de istorie contemporană
coordonate de Cristian Vasile şi de Vladimir Tismăneanu prinde bine, dezvăluind
atît dedesubturi străvechi ale istoriei sociale, cît şi întruchipări
îngrijorătoare recente ale acestora.
Comentarii utilizatori
discriminare?Vetuta Papas - Vineri, 5 Februarie 2010, 10:15
Am si eu banuiala ca pe la noi femeia stirneste reactii in viata publica si daca are o prestatie decenta. Aflu, de pilda, ca, dincol ode balacareala anumitor jurnalisti, ministra turismului a chiar reusit citeva lucruri in domeniu. Ca sa nu mai vorbesc de rastignirea absolut exagerata a Monei Musca. Sau diabolizarea doamnei Mona Pivniceru...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters