OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mă aşteptam ca măcar una dintre susţinerile lui Neagu Djuvara din scurtul şi elegantul său eseu teoretic, intitulat Există istorie adevărată? (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, 146 p.) să stîrnească un val de dezbateri printre istoricii noştri şi în rîndul pasionaţilor de istorie. Reacţiile critice au fost însă mai degrabă şterse, iar dezbaterea a cam lipsit pînă astăzi. Şi totuşi, afirmaţia este – în general, dar mai cu seamă în peisajul nostru ştiinţific – mai curînd revoluţionară decît altminteri, iar faptul că ea vine dinspre un savant nonagenar o insolitează şi mai mult. Ce spune, dintru începutul excursului său, teoreticianul istoriei care s-a format la şcoala lui Raymond Aron? „Materialul Istoriei nu e stabil, nu e încremenit, el e în mişcare; încontinuu, prezentul creează trecut [...]. Într-adevăr, masa, nesfîrşită cît nisipul oceanului, pe care o reprezintă faptele trecute, miriada de trăiri ale oamenilor de cînd a apărut homo sapiens nu e, cum îşi închipuie conştiinţa naivă, o masă inertă, un dat încremenit pe vecie; ea rămîne încărcată de o viaţă latentă, fiecare atom de trăire trecută lăsînd nişte dîre, nişte fibre, nişte urmări din care, desigur, cele mai multe pier cu vremea, dizolvate într-un fel de uriaşă magmă, dar unele s-au prelungit pînă în prezent, iar consecinţele lor pot apărea pe neprevăzute în viaţa noastră, oriunde pe planetă. Abia atunci luăm cunoştinţă de ele şi mergem înapoi pe fibra lor, pînă la sursă. Ele ne apar atunci amplificate, modificînd felul cum percepem trecutul, care poate astfel fi pus în discuţie neîncetat. Aşadar, o viziune definitivă a trecutului e cu neputinţă“.

 

De fapt, nu se configurează nici o contradicţie. Rezultă doar că practicile ilicite ale ideologilor de serviciu ai comunismului rămîn amendabile pentru caracterul lor manipulativ, nu şi fiindcă ar încălca legităţile istorice.

 

Dincolo de anecdotica legată de asemenea experienţe încă vii în memorie, noutatea o reprezintă însă lectura pe care Neagu Djuvara o face generării trecutului de către prezent. El atrage atenţia că din marele depozit al trecuturilor complementare, configuraţiile actuale schimbătoare îşi extrag propriile premise, scoţîndu-le din indistincţie şi indiferenţă. Nu ar fi vorba, prin urmare, de o rea practică, de decupaje demne de a fi repudiate datorită parti-pris-urilor lor, ci de o nevoie legitimă, de o perpetuă reelaborare, de refrămîntarea aluatului la infinit, incluzînd mereu alte ingrediente, adăugînd direcţii retrospectiv teleologice. Ideea finalurilor care rescriu trama unei naraţiuni mă duce cu gîndul – păstrînd proporţiile – la un episod din serialul Seinfeld, unde povestea ultimelor zile se spune de la coadă la cap, elucidîndu-se treptat, din aproape în aproape, cauzele dezastrului suferit de protagonişti în timpul călătoriei lor în India, pentru a participa la o nuntă. La drept vorbind, tocmai aceasta este direcţia de înaintare a naraţiunii istorice, ca racul, în răspăr, pornind de la cunoaşterea prezentului către descifrarea vremurilor care au fost. Numai nevoia unui truc narativ – posterior cunoaşterii istorice propriu-zise – vine şi reordonează totul într-o progresie cronologică dinspre ieri înspre azi, în textul studiilor şi cărţilor istorice. Dar acest lucru se face tacit, fără vreo insistenţă asupra convenţiei tacite, cu acelaşi firesc şi cu aceeaşi naturaleţe ca în cazul adaptării privirii sugarilor pe axa sus – jos (se ştie că iniţial, toţi vedem lumea... cu capul în jos).