OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sintagma „limbă de lemn“ a intrat în uz cu referire directă la o anume standardizare, anchilozare, stereotipizare a limbajelor specializate din zona ideologiei politice, măcar că asemenea fenomene se dezvoltă şi în alte arealuri. Există o limbă de lemn a absolvenţilor de filozofie, a istoriografiei oficiale, a criticilor de artă, a astrologilor şi a altor domenii şi subdomenii, despre care se discută mai puţin. Dar, lansată sonor de Françoise Thom într-o lucrare apărută în 1987, tradusă în româneşte în 1993 şi intitulată chiar prin această sintagmă, cu trimitere evidentă la deformarea sofistică şi diplomată a limbii în uz prin folosirea anumitor parafraze şi formule tipizate, conforme cu viziunea regimului politic comunist, limba de lemn a părut predestinată evocării sistemului socialist. Desigur, iniţial, despre ea s-a vorbit în alte contexte, expresia venind din Polonia, trecînd apoi în rusă şi avînd o vechime de mai bine de un secol. La răscrucea anilor ’70-’80 ai secolului trecut, ea s-a încetăţenit şi în Franţa, desemnînd iniţial discursul practicat de politrucii roşii şi extinzîndu-se, prin comparaţie, şi la modurile discursive ale unor politicieni şi tehnocraţi occidentali, similari cu primii prin apucăturile lor în materie de comunicare.

 

De aici mai departe, xyloglossia (de la xylon – „lemn“ – şi glossa – „limbă“) s-a dezvoltat în funcţie de disponibilitatea cercetătorilor, în diverse ţări, prin diverse contribuţii, putînd fi astăzi desemnată ca o ramură nouă, interesantă, a explorării ştiinţifice, atît prin contribuţiile ei la cunoaşterea formelor concrete de manipulare politică totalitară prin limbaj, cît şi ca fenomen de pus în legătură cu sofistica, cu relaţia dintre conţinut şi formă în comunicare, cu tipologia limbajelor şi cu ideea de ste-reotip lingvistic, cu raporturile dintre creativitatea şi entropia oralităţii, dintre bruiaj şi transmiterea funcţională a unui mesaj. Nu în ultimul rînd însă, investigaţia referitoare la xyloglossie interesează istoria culturală. Este tocmai ceea ce spune Aurel Sasu în lămurirea auctorială de la începutul Dicţionarului limbii române de lemn (Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, 408 p.). Abordarea lexicografică – ce face din clujeanul Sasu un urmaş al tradiţiei ardeleneşti a cărturăriei sistematice, la intersecţia dintre discipline (filologie şi istorie, alianţa de aur a „umanioarelor“ începînd din Evul Mediu şi continuînd cu Umanismul pînă astăzi) – nu interzice defel alte daruri, cartea aducînd sub privirea cititorului eşantioane semnificative din obiectul analizat.

 

Ceea ce rezultă, sub fiecare voce de dicţionar, nu este, prin urmare, un mănunchi de definiţii ilustrate ulterior de o anumită cazuistică, ci este alcătuit, prin suprimarea totală a definirii, de tablourile bogat ilustrate ale unor variaţiuni la temă, prin rîvna şi condeiul – divers şi plasat la niveluri calitative ce ating minime şi maxime de conformism ori, dimpotrivă, de inovare în spiritul partidului – multiplicatorilor voluntari sau obedienţi ai stilisticii de partid şi de stat ceauşiste. De la bun început se poate vorbi, aşadar, de gruparea tematică a unor autori sub un cuvînt-fanion, prin citate ilustrative, ceea ce transformă textul lexicografic mai degrabă într-o antologie de grup a oficialilor decît într-un adevărat dicţionar. Aşa cum nu a prea lămurit în ce fel şi între ce limite socoteşte că s-ar cuveni să îşi subordoneze cercetarea limbii de lemn comuniste (bibliografia delimitează intervalul cronologic investigat la ultimele două decenii de comunism românesc), Aurel Sasu nu încearcă să îşi facă auzită vocea nici în ceea ce priveşte redefinirea – în spiritul textelor cu care ilustrează fiecare articol – cuvîntului-cheie sub care aşază exemplificările aferente. În acest fel, ceea ce ar fi putut deveni o contribuţie asemănătoare celor care l-au lansat în conştiinţa istoriografiei europene pe Reinhart Koselleck, printr-o exegeză critică pe faţă, explicită, este de aşteptat abia de la o ediţie următoare sau, poate, de la alţi autori.