Modul în care se definea pe sine
însuşi Truman Capote („Sînt un Paganini semantic“),
într-un cuvînt de deschidere la romanul care l-a
consacrat definitiv, Cu sînge rece, defineşte destul de bine
demersul lui Reinhart Koselleck pe una dintre direcţiile sale
fundamentale. Istoricul de activitatea căruia – deşi nu numai –
se leagă afirmarea Şcolii de la Bielefeld a reconsiderat interesul
experţilor pentru cercetarea trecutului faţă de lingvistică, faţă
de filologie, în cel mai larg înţeles cu putinţă.
Într-o epocă în care antropologia culturală a pus pe
piedestal terenul (field work), făcînd din el o probă de
neocolit a profesionalismului şi a acurateţii, istoricul a atras
atenţia – alături de Jacques Derrida, Michel Foucault ori Roland
Barthes – asupra importanţei avute, în continuare, de
studiul „clasic“, de bibliotecă. El s-a interesat, în
acest sens, în mod constant de teoria şi de practica
discursului, a limbii şi a noţiunilor prin care se transmit
cunoştinţele despre trecut. Koselleck a supus textele politice unei
analize menite să izoleze conceptele fundamentale cu care se
operează în schimbătoarele lor cîmpuri semantice,
condiţionate de o dinamică socială complexă, care prezervă
trăsături ale unor experienţe istorice de odinioară, dobîndesc
însemne ale prezentului şi anunţă tendinţe viitoare. O
complexitate semiotică deloc neglijabilă a dobîndit astfel,
sub ochiul scrutător al expertului german, centralitate în
analiza trecutului.
Un soi de idealism pare să îl
someze pe Koselleck să socotească ideaţia şi structurile
conceptuale ca pe un motor al istoriei şi, totodată, ca pe un
material necesar a fi abordat în mod preferenţial pentru
descifrarea mai adecvată a acesteia. Sursă şi expresie a faptului
istoric, gîndul, ideea, surprinse în forma chintesenţială
a noţiunii, devin pasta care electrizează contextele, făcîndu-le
să polarizeze în fapte şi întîmplări istorice
ori reducîndu-le pe acestea din urmă la o realitate bazală.
Dintr-un asemenea punct de vedere, istoria – s-a spus, cu dreptate
– devine pentru autor „o dispută a interpretărilor“, cu o
sintagmă care trimite, nu întîmplător, la Conflictul
interpretărilor (titlul unei cărţi cunoscute a lui Paul Ricoeur,
un alt gînditor preocupat de cunoaşterea de tip istoric).
De fapt, lucrurile sînt mai
simple decît par. Şi Koselleck, precum atîţia alţi
specialişti din domeniul cercetării trecutului, caută calea cea
mai directă către înţelegerea istoriei sociale, pe care o
vede, cu temei, în disjuncţie faţă de cea naturală. O
desparte de ultima temporalitatea multinivelară, în care
contracţia şi dilatarea cronologică a proceselor istorice sînt
manifestările unei legităţi de o altă factură, rod al întîlnirii
determinărilor aşa-zicînd obiective cu reacţiile subiective
ale indivizilor şi colectivităţilor. Pentru Reinhart Koselleck –
din care, graţie emulaţiei stîrnite la Timişoara de Victor
Neumann, avem astăzi tradus Conceptul de istorie, preluat din vasta
enciclopedie în 7 volume Concepte istorice fundamentale.
Lexicon istoric privind limbajele social-politice în Germania,
şi, prin grija lui Gabriel H. Decuble, Conceptele şi istoriile lor.
Semantica şi pragmatica limbajului social-politic –, important
rămîne ca istoriografia să permită înţelegerea mai
exactă a chipului în care oamenii dau o înfăţişare
specifică experienţei istorice a epocii lor.
Aparent, ar fi vorba deci de o
reaşezare a disciplinei istorice la o intersecţie unde se
întîl-nesc tradiţia enciclopedismului, cea filozofică,
pasiunea pentru istoria gîndirii şi cea intelectuală, precum
şi toposul unde fac joncţiune, sub semnul excelenţei lingvistice,
semantica şi pragmatica. Sîntem, după toate aparenţele,
într-un sit virtual de factură alexandrină, poate chiar
eclectic, la nivelul surselor care îl alimentează, dar unde,
totuşi, osmoza se produce, pentru a prilejui înfăptuiri demne
de tot interesul. Şi, pentru a nu lăsa loc dubiilor privind
prospeţimea demersului său, în lucrarea intitulată paradoxal
Trecutul viitor. Despre semantica timprilor istorice (Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 1989), Koselleck îşi mărturiseşte
convingerea că „Istoria este singura capabilă să recunoască ce
anume se schimbă continuu şi ce anume este nou, fapt ce se petrece
în cazul în care ea are acces la convenţiile în
interiorul cărora sînt ascunse structurile durabile“ (p.
374.). Altfel spus, deasupra tuturor metodelor şi demersurilor
parţiale tronează abordarea istorică, doar ea fiind capabilă, cu
unelte adecvate, să pună în lumină continuul şi
discontinuul, recurenţa şi inovaţia, în măsura în
care se arată vrednică de a denuda rama în interiorul căreia
se ordonează actanţii şi cîmpii de forţă.
Îndreptăţită şi pertinentă,
observaţia permite proiecte revoluţionare nu doar la nivelul
structurării practicii istoricului, ci şi dincolo de aceasta, în
largul demersurilor de natură metaistorică. Alţii, altfel, au
căutat să deceleze structuri ale interiorităţii umane care
transcend dimensiunea individuală şi chiar colectivă, înglobînd
şi verticala cronologică, fie şi numai pentru a o pune între
paranteze (Eliade socotea astfel sacrul, Jung pomenea într-un
sens similar arhetipurile, Gilbert Durand depista regimurile diurn şi
nocturn ale imaginii şi imaginării etc.).
Pornind de la concepte, printr-un
demers consecvent raţional şi printr-o atentă cumpănire a
mutaţiilor istorice de sens şi semnificaţie, Reinhart Koselleck
provoacă la o reflecţie de anvergură revoluţionară.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters