OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Ideologiile nu mor niciodata, ci se metamorfozeaza si renasc sub o noua aparenta atunci cind le credeai inmormintate pentru totdeauna: esecul, departe de a sluji drept celula de dezmeticire, relanseaza betia“, spune Pascal Bruckner in ultima sa carte, Tirania penitentei. Eseu despre masochismul occidental (Grasset &Fasquelle, 2006/Editura Trei, 2007, trad. de Vasile Zincenco) – un eseu la moda despre autoculpabilizarea si penitenta sustinuta a Occidentului in raporturile sale cu „restul“ lumii. in era „postideologica“, se poate spune si asa.

O alta solutie e sa zici, cum face directorul de la Nouvel Observateur, nr. 5-11 aprilie/2007 Jean Daniel (cu preferinte de stinga marturisite), apropo de migrarea de la stinga la dreapta a intelectualilor si in genere de circulatia de idei in cele doua sensuri in actuala campanie electorala: „s…t daca cele care se schimba sint ideile si nu francezii? Daca aceleasi cuvinte nu exprima acelasi lucru in toate epocile, sub toate cerurile si orice s-ar intimpla?“. Jean Daniel e dintre cei care voteaza cu stinga pina la capat, deci voteaza cu Ségolène, fara sa o puna in discutie. in aceeasi revista insa, in numarul din 15-21 februarie, Pierre-André Taguieff, André Glucksmann, Max Gallo si Alain Fienkielkraut (inclusiv Bruckner) par a ilustra o anumita „«droitisation» de l’intelligentsia“, tocmai pentru ca pun in discutie candidatii desemnati de partide. André Glucksmann si Nicolas Baverez, de pilda, si-au exprimat net, cu argumente, preferinta pentru Sarkozy. Problemele provocate de imigratie, de somaj si indelunga criza economica indreptatesc, in Franta, un scepticism al populatiei, o dedramatizare a alegerilor politice; virajul spre dreapta al intelectualilor repune in discutie, intr-un cu totul alt context, ideile de dreapta si stinga, intr-o tara in care cele doua tabere se bucura de o traditie incontestabila.

Si totusi, in ciuda fidelitatii sale stingiste neproblematizate, Jean Daniel intuieste un lucru interesant: da, ideile se schimba, daca tii cont de „realitate“ (politica, economica etc.), „jocul ielelor“ care da tircoale intelectualilor se transforma in pragmatism. Intelectualii francezi par a da dovada acum de o situare pragmatica a carei lipsa o deplingea deja Raymond Aron.
In anii ’50, in Opiumul intelectualilor, Raymond Aron, colegul de generatie (si de scoala) – nespectaculos, dar lucid – al lui Sartre, problematiza opozitia stinga-dreapta, deconstruind mirajul exercitat de comunism (in speta bolsevism) asupra intelighentiei franceze. Desigur ca spectrul lui Marx, conjurat atunci de Aron, intre timp de multi altii, continua sa bintuie...

Marxisme imaginare
Daca am facut acest mic excurs, poate fastidios, e deoarece controversa franceza dreapta-stinga coincide – nesperat sincronism! – cu o anumita agitatie recenta in presa romaneasca in jurul ideilor de dreapta-stinga si al marxismului. Coincidenta si atit! in Franta, contextul concret si pragmatic al alegerilor electorale, care are la baza o situatie socio-economica specifica, a putut crea un viraj ideologic. La noi, independent de situatia socio-politica, avem de-a face cu un bizar epifenomen jurnalistic: invocarea lui Marx, de care se prevaleaza unii „tineri de stinga“ (vezi Dragos Bucurenci), impotriva „traditiei dreptei intelectuale“. „Spectrele lui Marx“ revin intr-un mod cu totul ciudat, carnavalesc – ca si tricourile cu Che Guevara –, transformate in blazoane ale nonconformismului cool in societatea spectacolului: no problem, atita vreme cit ele sint percepute ca atare, dar se vede ca nu, fiindca epifenomenul a determinat, pe de o parte, reactia violenta a unor intelectuali (elitisti), trecuti prin regimul ceausist, si, pe de alta parte, diletantismul eseistic al altor tineri (non-elitisti), furati de voga rastalmacita a lui Marx.

in Romania, repunerea recenta in discutie nu atit a stingii (care nu exista ca traditie), ci a comunismului si, mai nou, a marxismului se face in primul caz ca reactie umorala, care refuza revenirea asupra comunismului si adopta condamnarea lui fara apel, si in al doilea caz ca un soi de reciclare la moda a lui Marx, aproape lipsita de continut (cind nu de un umor involuntar). Asa e, de pilda, dialogul dintre Bogdan Duca si Teodora Dumitru, Marx poseda Occidentul (sic!), din Cultura (15 martie 2007). Un dialog la o cafea intre amici – care porneste de la Manifestul Partidului Comunist – e publicat in revista pe aproape trei pagini. Se gasesc aici judecati de tipul: „Comunismul a fost un sistem refuzat inainte sa apara. Un fetus arondat de propria stafie“! Sau „Marx nu este pacalibil, ci prompt si precis in descoperirea mecanismului fundamental al problemei“ (Teodora Dumitru). La final, ni se promite cu satisfactie: „Hm, poate vorbim despre fascism si falsele fascisme, data viitoare...“ (Bogdan Duca). Asteptam cu interes.

Numarul din Cultura din care am citat contine, asadar, partea a doua a unui „dosar“ (pp.14-18) intitulat Actualitatea lui Marx (prima parte mi-a scapat): Mirajul stingii, articol semnat de Sorin Lavric, Marx poseda Occidentul, dialog intre Bogdan Duca si Teodora Dumitru, si Manifest reactionar, articol semnat de Catalin Sturza. Articolele acestea pun in discutie, amestecindu-le, mai multe lucruri: pe de o parte, ideile de stinga versus dreapta (cu referinta romaneasca), discutie care ii va antrena in polemica pe Alex. Cistelecan si Alexandru Bogdan Duca (in nr. din 22 martie: raspuns al lui Alex. Cistelecan la articolul lui Sorin Lavric; in nr. din 5 aprilie: polemica Alex. Cistelecan-Alexandru Bogdan Duca), pe de alta, o discutie asupra marxismului si mostenirii lui, care se consuma in numarul mentionat. Nu doresc sa raspund si eu polemic la dosarul respectiv: au facut-o autorii insisi cu lux de amanunte si de pagini, acordindu-si o atentie (reciproca) cit se poate de exhaustiva.

insa asteptarile create de un dosar pe aceste teme se impotmolesc, la lectura, in impresia de survolare frivola, pentru ca la moda, si cu titlu strict personal, a marxismelor, respectiv preferintelor de stinga-dreapta. Departe de a fi o dezbatere de idei, textele respective sint transcrieri, generoase, de dialoguri sau polemici mondene si teribiliste (conteaza cind si cit de multi iepuri poti sa scoti din palarie).
in numarul din 15 martie Sorin Lavric semneaza un articol foarte umoral si absolut contestabil (v. mai sus), in care afirma ca „Europa e dominata astazi de stinga“ si, oricum, ca: „Dupa 50 de ani de comunism romanesc, este de-a dreptul o impolitete sa te mai intrebi daca si cit de actual mai este Marx in lumea noastra“. Si mai stabileste o opozitie, la fel de schematica si inacceptabila: stinga = rationalismul laic; dreapta = spiritualismul traditiei elino-crestine. Alex. Cistelecan ii spune, in Cultura din 22 martie, ca nu are dreptate (pe buna dreptate), insa da acest raspuns pe doua pagini de virtuozitate retorica: „Dimpotriva, cel care refuza orice nuanta si arunca totul la gramada – Marx, stinga, comunismul – asezind peste toate vina pentru 50 de ani de gulag, este tocmai Sorin Lavric. Si-atunci, n-am fi oare justificati ca, in aceasta escaladare vertiginoasa a conflictului, sa-i intoarcem si noi complimentul cu aceeasi rigoare laxa cu care il primim?

N-am putea spune si noi ca nu exista dreapta in afara extremei drepte si ca, prin urmare, domnul Lavric ar face bine sa prezinte rapid ceva mustrari de constiinta pentru ceea ce au facut amicii lui in Auschwitz?“ (v. articolul Traiasca victoria socialismului!, Cultura, 22 martie 2007). Alex. Cistelecan se vede „constrins“ sa se autociteze, sa repete polemica cu Alexandru-Bogdan Duca, in 5 aprilie: cel din urma, „cu acceptul si in urma unor consultari“ cu Sorin Lavric, stiind deci „foarte bine ce dorea sa zica domnul Lavric“, ii raspunde acum de pe pozitii de dreapta lui Alex. Cistelecan (vezi articolele celor doi, Bored to be wild, respectiv Continuarea polemicii...) in fine. Cei doi polemizeaza amplu, colocvial si personal. Teribilist. Spatiul nu-mi permite sa mai citez. Dar jocul pe care il fac seamana cu un intertitlu al articolului lui Alexandru Bogdan Duca: Din ciclul: „Stinga mea nu este ca si stinga ta“. Chiar asa, de vreme ce pentru Bogdan Duca nazismul nu e de dreapta – cum e pentru Alex. Cistelecan –, ci de stinga! De ce e de stinga? Simplu: „economie centralizata si planificata“!

O estetica si o morala
Si totusi, simptomele acestea indica lucruri de profunzime. Si totusi, spectrul lui Marx a atras la lumina, inca o data, daca mai era nevoie, stafia comunismului romanesc. intre o estetica a nonconformismului cool si o morala intransigenta a refularii, fara punere in discutie, comunismul romanesc isi asteapta inca dezbaterile adevarate. intre specialisti, desigur. in carti, desigur (cele de specialitate, cite vor fi aparut, sint trecute sub tacere, daca nu fac scandal). S-au scris citeva foarte bune pe terenul mai degraba literar, in care comunismul romanesc e recuperat sub zodia nostalgiei, a rememorarii, a istoriilor subiective, mai construite sau mai fragmentare: citez, spre exemplu, Explorari in comunismul romanesc, Cum era? Cam asa... Amintiri din anii comunismului (romanesc) sau Nascut in U.R.S.S.. Intentionat am amestecat titlurile, pentru ca toate acestea estetizeaza, la rindul lor. Cind se va produce insa dezbaterea istorica relaxata? Demonizarea ideologiei comunismului si refuzul dezbaterii – implicit condamnarea oricarei stingi sau oricarui marxism – indica insa, cum foarte just remarca Alexandru Matei, in eseul Procesul procesului comunismului, din Le Monde diplomatique (februarie 2007) ca „doliul“ nu s-a consumat, ca procesul comunismului nu s-a incheiat. Si tare mi-e teama ca procesul comunismului sa nu se fi anulat deja in vulgarizarea produsa de dosariada.