OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gellu NAUM
Cartea cu Apolodor
Editia a IV-a. Ilustrata de Nicolae Vasilescu, cu o scrisoare-prefata de Ioana Parvulescu
Editura Humanitas Educational, Bucuresti, 2003, 70 p.

Gellu NAUM
A doua carte cu Apolodor
Editia a III-a.
Ilustrata de autor
Editura Humanitas Educational, Bucuresti,
2003, 44 p.


Am decis sa redactez articolul de fata in urma unei replici pe cit de neasteptate, pe atit de complicate, a fiului meu Andrei, elev in clasa a II-a. „Tata“, mi-a spus tinarul intr-o seara, cu destul aplomb pentru a banui ca era ceva serios la mijloc, „ce bine ar fi fost sa fi scris Gellu Naum intregul manual de romana. L-as fi terminat intr-o singura seara“. Desi am ezitat o secunda in fata brustelor asocieri – „Naum“/ „manual de romana“/„o singura seara“ –, treptat am reconstruit micul puzzle mental al vajnicului cititor. Alaturi de Lewis Carroll, Gellu Naum este scriitorul favorit al lui Andrei, datorita celor doua carti (celebre) cu pinguinul Apolodor, pe care le-a citit, intr-adevar, in doua seri succesive.

Mai recent, a descoperit printre lectiile manualului de Limba romana fragmentul inaugural de prezentare a eroului din Labrador: „La circ, in Tirgul Mosilor,/ Pe gheata unui racitor,/ Traia voios si zimbitor/ Un pinguin din Labrador./ – Cum se numea? – Apolodor./ – Si ce facea? – Cinta la cor. /Deci, nu era nici scamator,/ Nici acrobat, nici dansator;/ Facea si el ce-i mai usor:/ Cinta la cor. (Era tenor)./ Grasut, curat, atragator/ In fracul lui stralucitor,/ Asa era Apolodor…“ (Cartea cu Apolodor, p. 7-8). Cum as fi putut sa-l contrazic? Ce bine – indubitabil! – ca toate manualele ciclului primar sa fie scrise astfel!
Nu intimplator, replica amintita a avut in ea o nuanta amara. Andrei apartine unei generatii dificile, supertehnologizate, familiarizate cu tainele calculatorului inainte de descifrarea primelor enigme ale alfabetului. Lectura (indraznesc sa anticipez) va fi marea provocare a acestei promotii, desigur nu doar la noi, ci in intregul univers postindustrial.

Totusi, in timp ce, pretutindeni in lume, pedagogia inventeaza strategii educationale pentru a supravietui in noua cultura a imaginii si a informatiei, unde textul, vrem-nu vrem, a inceput sa joace rol de paria, autorii manualelor scolare din Romania par cufundati in aceeasi indolenta profesionala de acum citeva decenii, fluturind prin fata elevilor, in mare masura, vechile paradigme rasuflate ale anilor comunisti. Am urmarit cu interes, de-a lungul timpului, pozitiile luate de Observatorul cultural in ceea ce priveste aceasta chestiune (si, indeosebi, analizele aplicate ale dnei Carmen Musat), insa am impresia ca oficialii din sistemul de invatamint au ramas suficient de lipsiti de reactie – daca nu si de perceptie! – la adresa lor. Situatia continua sa fie dramatica in tronsonul umanist, cel putin, legitimind (paradoxal) instrainarea tinerilor de text.
Abecedarul pentru clasa I – de exemplu – cel mai popular din Romania, din cite am inteles, avizat fara probleme de MEC (varianta Cristici, Cioaca, Marin si Iordan) – e o insailare de aberatii. Am parcurs, marturisesc sincer, infrigurat mentionata lucrare anul trecut, in postura de parinte, si am ajuns sa fiu oripilat de lectura in ipostaza de... filolog.

Am descoperit ca, dupa mintea autorilor, reprezentarile copiilor de sapte-opt ani sint uneori foarte indepartate de realitatea inconjuratoare, indicind posibila prezenta a autismului: „Monica e cu Rica. – O, un cocor! – Nu, e un canar mic!“ (p. 46). Conversatiile intre animale, la fel de revelatoare, insista pe un similar efect epifanic: „Iepurila se apropie tiptil. Vine la prietenul sau, Rila. El se sperie. – Cine este acolo? – Prietenul tau. Nu te speria! Apoi pleaca pe carare“ (p. 71). „Fuga de idei“ si logica inefabila ilustreaza principiul dominant de inchegare a unei lectii ori a unor imagini oarecare, propuse micilor cititori: „Duminica, Tudor si Serban au mers la cabana. Peste riu este o stina. Au trecut cu barca. Acolo era un cioban batrin. El le spunea cite o vorba buna. – Ce barba alba are ciobanul! La ei vine un berbec. El este suparat. – Sa plecam repede“ (p. 80). Ori: „Sintem la Sinaia. Muntele este minunat. Este ninsoare mare. Omatul este imaculat. Cosmin si Simona sint cu sania. Ea aluneca, uite. Ei tocmai au sarit. Sania sta acum rasturnata. O iau cu ei. Sint iar sus. Nu se mai satura. – Ce sanie ascultatoare!“ (in suplimentul de scriere al abecedarului propriu-zis, semnat de Carmen Iordachescu si intitulat Sa dezlegam tainele abecedarului, p. 21).

Propozitiile ghidului suplimentar sint gnomice, par niste sentinte implacabile, in ciuda faptului ca, adesea, referentul lor ramine obscur: „Marinela o culca (sic!) luni la ora unu. Mama o alina (sic!)“, „Ilie era calm“, „La malul lacului e un lan. Acolo era lume“ (p. 13). Stilul autorilor trezeste astfel angoase, creind suspansuri aproape imposibil de suportat. Elevul constiincios poate aluneca discret spre nevroza scolara, fie si numai pentru simplul motiv ca imaginile si perceptiile nu ajung niciodata pina la capat, raminind suspendate intr-un indefinibil metafizic. Misterul se manifesta, ca atare, pe tot parcursul cartii, lasind cititorul (mic sau mare) intr-un ocean de interogatii: „Marcela e cu Mircea. Mircea e mai mare. – Acela e nenea Calin? – Nu. E Nica. El cere un ceai rece“ (p. 50). De ce a fost nenea Calin confundat cu Nica (ori viceversa) se constituie intr-o dilema epica asupra careia abecedarul in discutie nu revine cu vreo explicatie. Ori: „E ora trei. Tica e la noi cu Toma. – Uuu! Trece trenul. – Uite un tunel! – Nu te teme, Tica“ (p. 38). De ce se teme Tica? Si, lucru semnificativ, pe unde trece trenul? Autorii nu cred in necesitatea clarificarii unor asemenea detalii.

Mintea cititorului lor virtual este abordata, inca din start, ca avind o inteligenta esentialmente criptica.
Exista, bineinteles, o scuza si o motivatie totodata pentru felul in care arata abecedarele romanesti de, sa spunem, macar trei decenii, acolada temporala care desparte generatia mea de cea a fiului meu. Ea se refera la restrictia alfabetica in care toate aceste texte trebuie scrise. Elevul cunoaste, prezumtiv, un numar limitat de litere, toate textele destinate lui fiind, prin urmare, elaborate cu un handicap de constructie. Problema deriva insa din faptul ca autorii ramin blocati in „criteriul literei“, uitind cu desavirsire ori neglijind pur si simplu celelalte principii ale unei redactari decente: minima semnificatie, coerenta si captatio benevolentiae (nu glumesc deloc: daca generatiei mele mai puteai sa-i prezinti stupiditatea drept fascinanta inteligenta, celei de azi, deja experta in sofisticarile mintii cibernetice, si inteligenta fascinanta ii poate aparea, cu usurinta, incalificabila stupiditate; un minim exercitiu de captare a atentiei ar fi articularea fragmentelor propuse spre studiu pe teme si situatii din universul autentic al copiilor mileniului trei si nu pe povesti cu berbeci suparati si cocori-canari).

Un alt lucru ramine, indiscutabil, desconsiderarea (minimalizarea) traditionala a universului infantil. S-a creat, in timp, o cultura adulta obtuza care – in raporturile sale cu spatiul pueril – pleaca de la premiza ca orice tine de copilarie va fi tratat ca fiind, din unghi psihologic, neserios. Copiii reprezinta niste eterne „edificii“ in constructie, a caror „arhitectura“ (nefinisata) poate fi modelata dupa bunul nostru plac. Ne jucam – adesea iresponsabil – cu imaginatia lor, inventindu-le povesti aberante, unde lumea isi pierde sensurile esentiale, ne distram pe seama bunei lor credinte si ii invitam la show-uri televizate pentru a-i asculta cum spun „lucruri trasnite“, le scriem abecedare stupide din care rationalitatea lipseste cu desavirsire (ca si cum rationalitatea ar fi o notiune absenta din zona lor de existenta) si ii manipulam fara scrupule, bucurindu-ne ca naivitatea lor funciara ne ofera un nesperat ascendent comportamental. In fapt, uitam prea repede ca, in chip absolut, copilul este, indiferent de extractia ori mediul sau de formare, un individ fundamental serios, pentru care lumea nu pare facuta din fenomene fara sens. Inocenta nu inseamna simplitate spirituala si, cu atit mai putin, lipsa de gravitate. Dimpotriva, ingenuitatea reflecta mai curind un caracter stabil, nedispus la concesiile ipocriziei.

M-am intrebat mereu ce da valoare literaturii pentru copii (probabil una dintre cele mai dificile forme de scriitura)? Cred ca, in ultima instanta, raspunsul este chiar acesta – abordarea copilului (cititorului) cu maxima seriozitate, ca pe o fiinta rationala cu care, intr-un anumit registru, poti discuta de la egal la egal. Aici se afla, in primul rind, cheia succesului cartilor cu Apolodor, scrise de Gellu Naum cu decenii in urma si, totusi, inca atit de actuale. Multi vor spune ca suprarealismul ramine, in felul lui, o copilarie a spiritului si, prin urmare, autorul (ultimul mare suprarealist roman) s-a mulat perfect – din punct de vedere artistic – pe atmosfera ingenuu-transreala a aventurilor pinguinului din Labrador.

In realitate, nu suprarealismul lui Gellu Naum construieste prioritar in aceste volume unitatea de efect (pe care Poe o considera noumen-ul creatiei autentice), ci echidistanta psihologica si intelectuala arborata de poet atit fata de cititorul virtual, cit si fata de fascinantul sau personaj. Cartea cu Apolodor ne introduce in adincimile initiaticului celui mai profund (de unde se pot scoate numeroase complexitati analitice) cu seninatatea si simplitatea unei povestiri oarecare, narate la gura sobei. Apolodor, coristul de pe Calea Mosilor, cade subit in melancolie, dorind sa-si viziteze fratii din Labrador: „Dar intr-o zi, Apolodor,/ Spre deznadejdea tuturor,/ A spus asa: – Sint foarte trist!/ Imi place viata de corist/ Dar ce sa fac? Mi-e dor, mi-e dor/ De fratii mei din Labrador…/ O, de-as putea un ceas macar/ Sa stau cu ei pe un ghetar!…/ Apoi a plins Apolodor“ (Cartea cu Apolodor, p. 8). Astfel, plecarea lui spre nord devine o incursiune in fabulos si oniric, unde tablourile naive se combina cu cele metafizice, iar cele joculare cu imaginile apocaliptice.

Esuat pe un ghetar, Apolodor cinta o elegie de toata frumusetea, in tonuri perfect romantice: „O, fratii mei din Labrador,/ Adio voua, tuturor!/ Pesemne ca mi-e dat sa mor/ Aici, la tarmul marilor…/ Si ce pacat! Eram tenor,/ Cintam frumos, cintam la cor,/ O, fratii mei din Labrador,/ O, fratii mei din Labrador!/ De-acuma apele, de vor,/ Imi vor asterne un covor/ Peste nisipul de la fund/ Leganator si sclipitor,/ La sinul lor sa ma ascund,/ Sa dorm pe veci, sa dorm profund,/ O, fratii mei din Labrador,/ O, fratii mei din Labrador!“ (Ibidem, p. 14). Calatorind spre Ecuator cu vasul Meteor, el devine un poet al peisajelor boreale: „In zare, nici un fir de nor,/ Doar culmile ghetarilor,/ Si pescarusi, rotind in zbor,/ Si apa, unduind usor,/ Si vintul lin, ca un fior…/ Plutea vaporul Meteor/ Incetisor, incetisor,/ Plutea pe-o luminoasa cale/ De aurore boreale,/ Plutea pe unde de fosfor/ Si-l strajuia, ocrotitor,/ Inaltul cer multicolor./ Plutea vaporul Meteor/ Incetisor, incetisor,/ Matrozii toti cintau in cor,/ Si, pe deasupra tuturor,/ Isi risipea Apolodor,/ Superba voce de tenor/ Spre desfatarea focilor…/ A fost un drum fermecator“ (Ibidem, p. 17). Traversarea Saharei, intilnirea cu maimutica indragostita, experienta ca milionar in Asia, aterizarea in Lumea Noua (urmata de confruntarea tensionata cu tilharul cu „peruca bicolora“) si, ulterior, aselenizarea, capturarea de catre Ku-Klux-Klan si, in sfirsit, intilnirea fratilor arctici sint episoade dintr-o epopee a imaginatiei necenzurate si a geniului peisagistic. Gellu Naum spune, in fond, o poveste foarte serioasa, in maniera cea mai jucausa cu putinta. Sa fie ea, oare, la un nivel mai subtil, a artistului pierdut in propria lume de expansiuni imaginare?

Aici as localiza, fara ezitare, arta genuina a literaturii pentru copii. A doua carte cu Apolodor (ilustrata chiar de autor) reia succesiunea tablourilor naiv-profunde, mai putin constructia epica. In compania lui Apolodor apar alte doua personaje fabuloase, Leul Amedeu si Cangurul Ilie. Ele intregesc un mecanism poetic practic perfect. In concluzie, ca si Andrei, nu pot decit sa ma intreb pe cind abecedare scrise – daca nu chiar atit de subtil – cel putin dupa acelasi principiu? Nu cred ca Rila, Nica, Tica sau Nenea Calin sint de neinlocuit. Lecturile extra-scolare ale celei mai tinere promotii de elevi ne-o dovedesc cu prisosinta.