OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Bunici neidentificati
Nu mi-am cunoscut bunicii. Doar bunicile. si, paradoxal, ambii strabunici. Iar despre bunici mi s-a spus ca intr-un fel e mai bine ca n-am dat ochii cu ei. Intii mi s-a adus la cunostinta treaba asta delicat, apoi de-a dreptul. Cu detalii. Pentru ca era destul de frustrant ca toti copiii sa aiba parte de bunici si io nu. O vecina se lauda ca are nu mai putin de trei bunici. Ii explicam ca asa ceva e absolut imposibil intr-o societate care nu tolereaza bigamia, ma rog, nu cu cuvintele astea ma exprimam, dar ideea nu era departe.
Bunicul din partea lui taica-miu a murit atunci cind taica-miu avea noua ani, asa ca nici el nu l-a cunoscut prea bine.

Ce-si mai aminteste tatal meu despre el e ca era un fumator inrait, ca se scula noaptea si fuma in gura sobei, dupa care se trintea la loc in pat. Nu inainte sa tuseasca enorm si violent. Cind tatal meu facea vreo prostie, se ascundea de bunicul meu in camara. Se incuia acolo pina cind aluia batrin ii treceau nervii si-l invita sa iasa, hai, ma, hai, lasa, nu-i nimic! Bunica-mea s-a maritat oarecum obligata cu el pe la saispe ani, desi ea cunoscuse la hora un alt baiat care, din pacate, avea dezavantajul de a fi olecuta mai tiganos si de a avea ceva mai putin pamint.
Taica-miu isi mai aduce aminte o bataie primita si cam atit. Asa ca, ce-ai putea sa scrii despre toate lucrurile astea? Despre cenzura bunica-mii atunci cind vorbeste despre cel ce a fost barbatul ei. De fapt, isi da drumul amintirilor doar atunci cind are o durere de sale, singura ei boala pina la nouazeci si unu de ani. Singurul contact cu medicina. Cind o dor salele, e convinsa ca o sa se duca pe copca. Degeaba ii explic ca nu se moare din asa ceva, dar atunci nu mai poate sa tina in ea si fiecare poveste din perioada aia se incheie cu concluzia „Am trait rau!“.

In fond, repet, ce-ai putea sa scrii si pina unde sa mergi cu sinceritatea?
Maica-mea nu are nici o amintire placuta despre tatal ei, un fost jandarm incruntat. Doar ca era si el cam agresiv. Ii placea sa-i trimita pe toti ai casei dupa lemne prin padure, sa ordone si sa urle. Rigiditatile profesiei care se prelungeau si-n viata domestica. Individul care s-a intimplat sa fie tatal maica-mii a murit intr-o incaierare stupida, moartea lui fiind ocazia cu care a putut sa invete si ea pentru admiterea la facultate. Pina atunci, patru ani dupa terminarea liceului neputind sa dea vreun examen pregatit normal, pentru ca a trebuit sa munceasca la fabrica de samota din Azuga, naveta grea cu desteptare la ora trei jumatate dimineata. Bunicului asta al meu i se parea facultatea un fel de izmeneala.
Ma rog, ma consolez ca genealogia mea contine si doi strabunici de toata isprava si doua bunici la care chiar tin si despre care deja am scris pina le-am epuizat evenimentele vietii care oricum n-au fost asa de numeroase, un alt paradox fiind ca ambele au ramas vaduve de la patruzeci de ani. Sau poate doar o potriveala.
Si pentru ca pomeneam de strabunici, sa va povestesc despre Taticu’. Pentru femeile din Banesti, atunci cind se refera la tatal lor, acesta devine, infantilizant, taticu’. Sau si mai deplasat, tatelu’. Pentru barbati, relatia nu e aceeasi. Tatal e al batrin sau tata, simplu si cinstit, sau, batindu-se pe burta, taica-miu.

O chestie simpatica s-a intimplat in cazul strabunicului meu, om serios care a trait o suta de ani. Fiicele lui, printre care si bunica-mea, trebuiau sa aiba grija de el. Implinisera cel putin saptezeci de ani atunci. Dar tot despre taticu’ vorbeau. Si era cam penibil. Mergeau la Taticu’ sa vada ce mai face, sa doarma cu el. Mergeam si io cu bunica-mea. La Taticu’. Omul se nascuse la 1886 si a murit in 1986. Romania abia devenise regat cind venise el pe lume. Avea insirate in jurul patului Magazine istorice si stia la milimetru istoria pe care, vrind-nevrind, o traise. Azi imi pare al naibii de rau ca nu l-am descusut corespunzator. Nici n-am avut cum. La cinci-sase ani mi-era destul de neclar cum devine treaba cu istoria orala si alte bazaconii. Apoi am inceput sa fac interviuri cu batrini. Am cautat de atunci oameni cu imaginatie, oameni cu talent de povestitor. I-am rugat sa-mi povesteasca. Si simteam o placere nemaipomenita si inexplicabila. Iar toate astea ma gindeam ca se intimplau cumva compensatoriu. Pentru ca io, de fapt, imi cautam un bunic.
- Fulgerica si Singerica
V-am mai povestit despre pompierul institutiei in care lucrez. V-am mai zis ca pompierul in chestie este un intelectual, un filozof. Nu doar pentru ca citeste filozofie pina-i da singele pe nas, ci si pentru ca e capabil sa realizeze distinctii cum ar fi si cea din titlu. Dupa pompierul nostru, doua tipuri umane predomina in acest moment in patria in care traim pentru ca n-avem incotro. Unul e Fulgerica, respectiv Singerica, celalalt.

Fulgerica, dupa cum va dati seama, e inspirat din numele unui manelist celebru prin anii ’90. Pompierul mai striga din cind in cind dupa cineva, un individ pe care nu prea il are la stomac si simplul fapt ca ii apare in raza vizuala il irita, bai, Fulgerica, iar iti plimbi burta p-acilea?! Cum ar veni, la altceva mai bun nu te poti astepta de la un individ din specia „Fulgerica“. Un purtator ilegal de creier. Lui Fulgerica, corpul, implicit creierul, ii apartine asa cum i-ar apartine orice alt obiect. Pentru ca un Fulgerica mizeaza exclusiv pe exterioritate.
Asta deplinge pompierul, ca oamenii din ziua de azi inseamna in mare parte doar exterioritate, ocupare de spatiu. Si nu au pic de, ati ghicit, interioritate. Ocupare de spatiu prin obiecte care sa-i reprezinte: masini, casoaie, ghiuluri si-alte dracii. Asa participa ei la lumea asta, prin obiecte, nu prin fiinta lor zarincita. Sigur, pompierul e victima mitului Virstei de aur, care zice ca lumea e intr-un regres consecvent si devine tot mai impura si mai depravata. Ca sa fim onesti, Fulgerici au existat dintotdeauna. Trepadusi de acest tip. Doar ca aveau alte nume.
Singerica e inspirat tot dintr-un reprezentant al culturii de masa. Zici Singerica si te gindesti imediat la pispirica ala de la Vacanta mare pe care, daca nu ma insel, il cheama Frankfurt. Asa i se zice lui in „film“. Cel mai bun exemplu de Singerica, adica unul despre care ai impresia ca va rupe norii, ca e gata sa moara cu ei de git, dar nu e in stare nici sa se lege la sireturi fara sa se accidenteze. Unul de care doar gura a ramas, pentru care cea mai frecventa expresie se refera la iminentul deces al mamei sale, deces pus la conjunctiv. Sa...

Singerica e permanent gata de o cafteala. De-aia se si alege frecvent cu vreo caraba bine plasata. La fel ca un coleg al meu din ciclul primar, care ducea o lipsa evidenta de instinct de conservare. Ii enerva pe cei mai mari, le zicea ca n-au singe-n utilaj daca refuza sa se bata cu el. Si si-o lua uimitor de repede, dupa care tot el urla, ba, luati-l pe malacul asta de pe mine ca-l omor! Dar pentru el fiecare castana incasata, fiecare spit in partea posterioara era un fel de rit de initiere, un prilej de bravada. Adica, m-a batut gagiul ala, si-a pus mintea cu mine. Ceea ce, orisicitusi, tot e ceva. Cum zicea Mircea Dinescu despre iepurele care colaboreaza cu pusca vinatorului.
Ce au in comun Fulgerica si Singerica e ca nici de la unul, nici de la celalalt nu te poti astepta la ceva bun. Doar la gesticulatie excesiva si la galagie. In fond, e si o parte buna in bicisnicia lor. Nici unul dintre cei doi nu te poate dezamagi.
Cei doi nu trebuie confundati. Desi, fiind tipuri ideale, pot fi gasiti si intr-un acelasi individ. In careva cu personalitate scindata care oscileaza intre cele doua naturi. Caractere. Asa.

- Placinta cu visine
Bunica-mea are prostul obicei sa devina citeodata patetica. Acum citeva luni minca placinta cu visine, se lingea pe degete si, asa patetica cum era, a zis, mama, mie la parastas placinta cu visine sa-mi faceti, ca mie asta mi-a placut la viata mea!
Prevazatori, i-am cumparat si noi un kil da visine, ca sa nu ne prinda parastasul descoperiti. Am pus kilul de visine in congelator si de-atunci, pentru ca ea continua sa traiasca, ii tot atragem atentia ca se strica naibii visinele, hai, bre, da un’ sa luam acu’ iarna pentru parastas altele proaspete?
- Un lan de griu
Intr-o zi, parintele Damian l-a surprins pe Nae Stabiliment privind dupa o cuvioasa care traversa lasciv curtea bisericii: Fiule, la o femeie sa te uiti fara ginduri mascaroase. La o femeie trebuie sa te uiti ca la un lan de griu, ca la un pom inflorit. Asa e, parinte, zicea Nae, da’ io daca ma uit toata ziua la un pom nu simt ni’ica, nu mi se scoala, in schimb, daca defileaza putoarea asta p-acilea, mi se scoala de nu mai stiu de mine.

- Teava
Teava era unul care nu stia nici cite roti are vaporul. In schimb era extrem de priceput la alte treburi. Cum ar fi. Se aseza in fund pe un scaun, casca gura si simultan tuguia buzele. Nu stiu nici io cum sa va explic ca facea, dar dupa operatiunea asta, se lovea cu pumnii in cap. Si capatina transformata in cutie de rezonanta rezona superb.
- Restul lumii
Jucam fotbal. Inainte faceam alegeri. Daca-ntr-o echipa picam io cu Coco, ziceam asa. Io cu Coco contra la restul lumii. Adica, oricine altcineva ar fi intrat in echipa lor, era degeaba. Ii bateam de-i uscam. Io cu Coco doar. Eram periculosi. Ii bateam cu tot „restul lumii“ lor. Pentru ca „restul lumii“ insemna asa: Vaica, Costolo, Mucea si, daca-si termina temele in timp util, in restul lumii putea fi inclus si Bebica.

- Cintar
Un prieten al lui Nae Stabiliment, Marcel, trecea pe strada pe linga o tiganca urita si gijiita care, linga intrarea unei circiumi, statea cu un cintar linga dumneaei. Iar linga cintar, un afis care anunta: „Cintar, un leu cincizeci“. Povestea se petrece inainte de ’89, de aici pretul nesimtit de mic. Marcel asta s-a oprit linga tiganca, si-a suflecat pantalonii, i-a intins un leu cincizeci, a luat cintarul la subtioara si a plecat foarte linistit. Tiganca, dupa el, stai, arza-te-ar gazu’! Da cintaru’ inapoi! Marcel s-a ofuscat bine. Nu scria, bre, acolo ca atita costa? Apoi, i-a explicat ca, pentru a nu mai induce lumea in eroare, trebuie sa inscriptioneze pe carton: „Cintaritul – 1,50 lei“. Ca e o diferenta. s.a.m.d.

- Cel mai frumos meci de fotbal din lume
Pe vremea mea, uite ca am ajuns s-o scriu si pe asta, jucam fotbal toata ziua. Uneori, la ocazii sa zicem, mergeam si pe stadionul Doftanei Banesti. Spun stadion si mai sa ma bufneasca risul. Un stadion unde pasteau oile lui Vasile Bou, iar in apropiere se afla un cimitir unde mai sarea mingea si spargea candele si alte chestii de recuzita bisericeasca. De obicei, jucam pe latul terenului ca, na, eram si noi mici si nu puteam sa alergam atita. Dar cind ne stringeam 11 contra 11 sau ceva de genul asta, jucam pe intreg terenul si ieseau niste meciuri caraghioase rau de tot. Se intimpla sa stam cu o faza si 15 minute la o poarta, pentru ca era greu sa iesi din aparare, terenul era mare si noi, cum spuneam, mici. Tactica era ca la fete: unde e mingea sint toate.
Asa de mici eram ca, de exemplu, pe cel care statea in poarta ailalta nici nu-l vedeam prea lamurit, un puchinos rahitic care se plictisea cumplit pina cind mai ajungea o minge si la el si i se dadea ceva de facut.

Odata, in echipa in care eram io, statea in poarta Alin Ciobanu, unul pe care chiar asa il chema si, pentru ca n-a avut incotro, acum la maturitate chiar s-a facut cioban. Ma rog, faza pe care vreau s-o povestesc se intimpla cind noi stateam de vreo 20 de minute la poarta adversarilor, calare pe ei. Ei, cu curu-n poarta, cum se zice. Jucam cu o minge mai dezumflata, mai proletara. La cel mai „in tromba“ sut, n-aveai sanse sa se deplaseze mai mult de 15 metri. La cornere nici nu ajungea mingea in careu. Si, la un moment dat, au scapat „ailalti“ pe contraatac. Unul, Castravete, care alerga bine, se tot ducea si in mod normal trebuia sa ramina fata in fata cu Alin Ciobanu, portarul nostru, numai ca, atunci cind m-am uitat mai bine, pe Alin Ciobanu ia-l de unde nu-i! Era catarat undeva intr-un pom din afara terenului.

Mai tirziu aveam sa aflu derularea corecta a evenimentelor. Trecuse unul, Pranky, un individ despre care nu se putea spune ca era un abstinent, trecuse el pe linga teren si se ratoise fara un motiv concret la un pusti care se holba la noi. Cum Pranky era deja cu maiaua facuta, dupa o cearta scurta, dar la obiect, ii luase pustiului bicicleta si i-o aruncase intr-un prun. Bicicleta ramasese agatata acolo. Pranky plecase, pentru ca probabil avea niste treburi, iar pustiul biziind se rugase de Alin Ciobanu sa i-o dea jos. Asta, destul de plictisit pentru ca fazele se derulau neutru la vreo 80 de metri de el, jocul era in cu totul alta parte, se simtise flatat de solicitarea ghimizdrocului si se cocotase, daduse „bicla“ astuia jos, totusi mai poposise o tira la inaltime sa manince niste prune.
Si a fost o faza de zece puncte, cum, vreme de aproape un minut, Castravete, scapat pe contraatac, alerga, noi urlam la Alin Ciobanu sa se duca naibii in poarta, asta cu gura plina se caznea sa coboare, i se prindeau nadragii in prun si, cind Castravete a marcat in poarta goala, Alin abia escalada gardul si se scuza de zor ca „i-am dat bicla lu’ asta a lu’ Baboi!“. Si n-aveai ce sa-i reprosezi, pentru ca nu era el asa mare scula la fotbal si nu se daduse jos din pom cu mina goala. Mai avea prin buzunare si citeva prune. Pe care le-am mincat.

- Poveste cu oameni prevazatori
Ne dadeau niste pastile mici, portocalii, asa, pufoase, ca niste piersici intrate la apa. Pastile captusite, as putea spune, desi nu stiu prea bine ce sa inteleg prin asta. Venea cineva de la dispensar, de obicei o tanti grasa si galagioasa, se intrerupeau orele si ne chema pe fiecare sa ne bage pe git pastilele alea mici. Sa nu facem gusa. De-aia ni le dadeau. La dispensar era plin de oameni prevazatori. Apa de la robinet avea niste substante pe care pastilele alea trebuiau sa le anihileze. Altfel, v-am spus, faceam o gusa pina la buric. Si acesta nu era deloc un lucru bun.
Stateam la coada, gura maaaaare, dup-aia tanti aia grasa avea grija de noi si ne dadea sa bem apa. Sa se duca pastila aia pe git, sa alunece corespunzator.
Era asa, prin iunie. Anul nu-l mai stiu, dar simt gustul prafului din curtea scolii. Praf care se inalta perpendicular cind jucam fotbal. Tot timpul adica. Praf, deci seceta. Si de unde deducem logic mai departe si existenta altor oameni prevazatori, care faceau economie la apa. Undeva la statia de epurare lucrau ei. Se vorbea despre ei asa, misterios, de parca nimeni nu-i cunostea. Nu faceau o treaba de toata mina.

Apa nu curgea la pompa, la chiuveta. Pe nicaieri. Nici urma. Daca va spun! Asa ca tanti de la dispensar, prevazatoare pina in maduva oaselor, carase dupa dumneaei o sticla. Si ne ingaduia sa bem o gura. Maximum doua. Cit sa se duca pastila. Era o tehnica speciala. Sa nu consumi prea mult. Sa ajunga la toti. Sa te gindesti si la colectiv. Asa.
E rusinos, dar trebuie sa va spun ca atunci cind mi-a venit rindul, n-am reusit sa inghit pastila. Aveam gitul uscat sau ceva mai strimt, amigdalele inflamate. Nu stiu. Umilinta insa o tin bine minte. Cum tanti aia a tipat la mine, baaaaa, nici atita lucru nu stii! Mi-a altoit probabil si una dupa ceafa, sa se duca pastila fara ciciieli. Am baut cam jumate de sticla pina sa imi iasa pasenta, pina sa inghit. Portia a sapte-opt colegi de-ai mei. Sigur ca toti hahaiau, ce, ti-era frica sa nu te ineci? Asa umilinta mai rar. Va spun drept!
Si atunci o fata, careia bineinteles ca ii port vesnica recunostinta, a dres impecabil busuiocul. Las’ ca stiu io, ba, panarama, ca tu doar ai facut pe nebunul! Le-ai zis lor ca nu poti sa inghiti, ca, pe seceta asta, sa le bei toata apa! Al dracu’ ce poti sa fii! Si io am incuviintat derutat, pentru ca ma prindea extraordinar noua si nesperata conditie de om prevazator, care a avut grija sa se hidrateze din timp.

- Cica…
Cica in vremea despre care voi incerca sa povestesc, traia sau, mai bine zis, preda intr-un orasel de provincie mai mult decit banal un profesor de filozofie si psihologie pe nume Paganel. Sigur ca pe respectivul nu-l chema Paganel. I se zice asa dupa un serial. Dupa un serial dupa o carte de Jules Verne. Probabil ati citit-o. Si Paganel era tinar, naiv, netrecut prin viata si, peste toate astea, mai avea si obiceiul sa faca vizite la domiciliu elevilor. Nu stiu cum s-ar chema intr-o formulare birocratica vizitele astea. Cert e ca le facea. Si asa era de sters, ca parintii elevilor nici macar nu banuiau ca pe el il cheama cu totul altfel, Popescu, sa zicem si il invitau in casa politicosi: „Poftiti, intrati, domnu’ Paganel!“.

Cum ziceam, era un individ destul de anost. Asa ca n-are rost sa va povestesc despre el. Ci despre cei doi Ghindoc. Tata si fiu. Care chiar ca erau interesanti. Mai ales cind luau ceva la bord. Adica aproape tot timpul. Intr-o dupa-amiaza, cind Paganel a avut proasta inspiratie sa le treaca pragul, in curtea familiei Ghindoc situatia se prezenta in felul urmator. Ghindoc al batrin atirnase niste pastrama pe prispa. In niste cirlige. Si ciinele mincase toata pastrama. Drept urmare, batrinul alerga ciinele sa faca din el pastrama. Din ciine. Ghindoc al mic (al mic e un fel de-a spune avind in vedere ca era a XII-a) alerga si el ciinele, dar din motive umanitare. Ca sa-l salveze de toporul lu’ tac-su’. Si exact in timpul asta, Paganel a intrat in curte. Cind batrinul tragea intr-o parte de jigodie, iar ala mic in directia opusa.
Fisticit, a incercat sa se prezinte: „Profesor de filozofie Popescu!“. Sa i-o ia inainte lui Ghindoc, sa evite placa aia umilitoare cu „Poftiti, domnu’ Paganel!“. Ghindoc al batrin a infipt toporul intr-o buturuga, si-a sters mina dreapta de o salopeta, aici trebuie sa presupunem ca era echipat intr-o salopeta, s-a sters asadar si, provocat de prezentarea protocolara a lui Paganel, a rostit extrem de decis: „Mecanic de locomotiva Ghindoc!“. Vasazica, in timpul cit se stersese pe salopeta, cit infipsese toporul in bustean, scormonise in minte, cine sint, de unde vin. Daca asta din fata lui era profesor, sau cel putin asa se lauda, criza de constiinta ii soptea ca nu se putea nici el legitima cu simplul nume. Ghindoc avea o banuiala ascunsa ca el insemna ceva mai mult decit atit. Si atunci descoperise ca era mecanic de locomotiva, ceea ce orice s-ar spune, insemna ceva. Plus de asta, a fost in replica. S-a scos.

Nu bei, ma, ceva! a vrut Ghindoc sa dea un sens fisticelii lui Paganel. Adica, ce cati p-acilea? Daca tot n-ai nici un rost, barem hai sa glojgaim ceva. Sigur ca Ghindoc a fost uimit peste masura sa afle ca Paganel nu bea. Si-l privea ca pe o lighioana bizara. Hait! Era o sansa sa dai peste un abstinent care sigur, din moment ce facea mutre la alcool, era putintel dus cu pluta. Ghindoc nu mai vazuse niciodata pe careva care sa se abtina de la bautura fara a suferi de vreun betesug, ceva, care sa-l impiedice sa trascaneasca competent.
Trebuie sa va spun, si-a explicat Paganel descinderea, ca fiul dumneavoastra nu invata cum ar trebui.
Nu invata cum trebuie? Nu stie sa bea! a clarificat batrinul situatia. Hai sa bem un rachiu! Adica, fii om serios, ce dracu! Sau ce dreacu’, pentru ca personajele sint regateni si-asa se injura pe la noi.
A suportat Paganel doua pahare de trascau, dupa care, odata proba trecuta, i s-a permis sa vorbeasca. Domnu’ Ghindoc, baiatul dumneavoastra nu invata. Uite, spune tu, Marcele, ce e materia? Ce materie, ba, i-a retezat-o ala batrin. Uite materie colea. Si i-a pasat trascaul palpind sticla si stergindu-si apoi mina de salopeta rugoasa, ca un om care are un contact privilegiat cu materia.
Ma rog, acum intelegeti si dumneavoastra ce vreti!

- O zi minunata pentru mincat banane
Maica-sa a plecat putin pina la bucatarie si el a ramas doar cu taica-su’, fata in fata, stie ca acum trebuie sa gaseasca ceva de zis si asta adinceste un oarecare impas in conversatie.

– Ai vazut ce-a facut Villarealul?, tuseste asta batrin, iar intrebarea despre un meci mai mult decit obscur are darul sa-l surprinda putin, intrucit domnul din fata sa, in aproape 65 de ani de viata, nu si-a manifestat potentialitatile micobistice decit asa, a lehamite. Iete ca acum, de cind Calin a plecat de acasa, se uita si la meciuri. De fapt, din cite il cunoaste, se cam uita la orice. De la 5 dupa-masa, trage perdelele, se asaza intr-un fotoliu, de unde nu se mai scoala decit noaptea, dupa 11, cind s-au ispravit toate talk show-urile si s-au tras toate concluziile care trebuiau trase. Ca e de rau, ca trebuie sa ne ferim. Ca n-o sa mai piarda timpul niciodata cu discutiile astea. Ma rog, ce zice toata lumea zice si el. Dar tonul e de revelatie.
Raspunsul nu vine la ce a facut Villarealul. Sau vine cu o scuturare de cap destul de neutra. Calin isi scoate ochelarii si ii sterge foarte preocupat, ca si cum investeste in asemenea indeletnicire cam toata stiinta sa. Mama nu mai apare. Dupa ce termina de sters ochelarii, Calin scotoceste intr-o geanta lunga pe care o tinea intre picioare. Cotrobaie.
– To’ cu terfeloaga aia umbli dupa tine?
Ridica din umeri. Scoate un fel de fluier. Ii spune batrinului cum se numeste. L-a luat acum din turneul acela la Sfintu Gheorghe. Tilinca.
– Dai banii pe… ma rog, daca tie-ti place… mai ai bani?, se ingrijoreaza batrinul auzind de investitie, si scotoceste in buzunarul halatului, ca si cum ar dori sa acopere paguba inconstientului asta care-si consuma tot salariul pe fluiere. In geanta, tot fluiere, fiecare cu alta denumire destul de ciudata, fluiere cu care e o pacoste sa calatoresti in fiecare zi spre serviciu, sa te lovesti de picioarele oamenilor. Apoi seara spre repetitie, alt calvar. Si toti care-i aduc mereu reprosuri ca sta prea putin pe acasa, ca…
– Am bani, nu e cazu’……

– De unde ai bani?, intervine in discutie si maica-sa, care a prins emisia sonora a lui Calin tocmai cind se intorcea dinspre bucatarie.
– Am cintat acum la Sfintu Gheorghe. Am luat ceva monetar.
De fapt, au luat ceva infim, adevaratele evenimente erau ca pe Carlos l-a cerut de barbat un evreu si ca noaptea la hotel au vazut o noapte intreaga filme porno cu unii in pielea goala care jucau tenis.
– Asaaaa, suspina maica-sa in timp ce se afunda pe canapea, ca si cum are ea o presimtire ca se vor asterne la un taifas interminabil. Ca intr-un strat de zapada se afunda.
Se asaza zimbind si il priveste intens. El i-a spus de atitea ori sa nu-l mai priveasca asa. Cum ar fi sa se holbeze si el spre ea. Da’, Caline, dar io te iubesc, mama!, ar urma ea sa spuna. S-a asezat si acum se ridica brusc, de parca a simtit un cutremur sau a uitat ceva absolut esential. Acum tine in mina o fructiera de pe masuta mica dintre ei:
– Calin, vrei o banana, mama? Sa-ti dau o banana?
– Nu, nu vreau banana!
Se asaza dezamagita ca a fost refuzata. Priveste eticheta Bonito, Bonino, n-are ochelarii sa inteleaga toate cuvintele. Se uita prin camera, cautind ochelarii sau altceva. Ca si cum ar fi ceva, un necaz cu eticheta asta, au anuntat astia la stiri ca injecteaza ceva in banane.
– Acuma le-am cumparat, sint proaspete! Hai, nu vrei o banana?, revine dupa ce le-a cercetat provenienta si vrea sa verifice daca nu despre asta era vorba.
Calin incearca sa schimbe putin subiectul. Arata cu capul spre marginea patului:
– L-ati ascultat?

– N-am avut cind! La ce sa-l ascultam? Ce, noi avem aparat d-ala s-ascultam ?
Un CD pe care se sprijina un flacon de medicamente. Intr-adevar, nu aveau la ce sa-l asculte. CD player n-au. Au doar un casetofon vechi de douazeci de ani, pe care, cind Calin era mic, tatal lui il scotea din debara numai joia. Nu se stie de ce joia. Si asculta al batrin Adriano Celentano si Tom Jones. Mai avea citeva colinde din zona Sibiului, pe care le scotea de la naftalina la ocazii. La Revelion, din patriotism local. Taica-su’ a venit in Bucuresti din zona Sibiului, de undeva. De fapt, Calin acolo s-a nascut. Venetic din Ardeal taica-su, nu prea si-a facut prieteni. Nici profesia de profesor de matematica nu i-a permis treaba asta. Aici ii lipseau si rudele. De-aia pomeneam de Revelion, petreceau doar ei trei aici de fata, plus fratele, pina cind acesta a crescut. Lui Calin ii pregateau un costumas cretinopat, costumas care raminea de la an la an mai mic, intra la apa. Maica-sa, cel putin, nu putea accepta ca se poate ca fiul ei sa creasca.
Cretinopat. Acesta e cuvintul care revine mereu cind incearca sa descrie perioada aia. Revelionul cind se uitau toata noaptea la televizor. Afara de discutiile la telefon de la miezul noptii, cind sunau rudele de pe la cabane, petreceau impreuna, doar tatal lui Calin declama cu vocea lui groasa ca el a ramas la Bucuresti, aici, cu familionul. Dintr-un fel de patriotism. Cineva trebuia sa-i pazeasca si pe ai lui.

Calin nu prea avea voie sa se apropie de casetofon. Ma rog, nici nu cerea voie. Mai timid. Intotdeauna a fost ceva mai timid. Ar trebui sa va povesteasca el prima data cind a fost la film cu o fata, ma rog, era deja un miracol cum de a acceptat fiinta aia. Si cum, dupa film, a simtit nevoia sa comita un gest tandru fata de fata. In criza de inspiratie, i-a smuls caciula din cap si i-a aruncat-o in sus rizind destul de albastru. Bineinteles ca de atunci fata aia nici nu a mai vrut sa-l vada. Era mai cretinopat la virsta aia, v-am spus.
– I-am zis lu’ frate-tu’ sa ne ia pe la el sa-l ascultam. Da’ te-am vazut la emisiunea aia, mama! Tot cu pantalonii astia erai!
Calin isi aminteste ca atunci cind a scos CD-ul i l-a dat si lui frate-su’. L-a introdus in combina, a frecat cu telecomanda inceputul fiecarei piese si a conchis ca e bun.
– Hai, nu vrei o banana? Te rog io! Ce sa-ti dau? N-avem decit mincare pentru taica-tu’, ca nu i-au iesit analizele prea grozav.
– Nu vreau banane!
Ar urma presupunerile ca precis n-a mincat iar nimic azi, uite-l cum arata! Straveziu. Si pantalonii aia. N-ai bani, mama, sa-ti cumperi altii?
– Ma calareste aia mica, explica starea deplorabila a raiatilor tociti Calin. Seara cind ma duc acasa, trebuie sa fac pe calul.
– I-a trecut febra, mama?
– Da, a fost Otilia cu ea in parc, a batut vintul si de-aia a avut ceva necazuri.
– Sa ai grija, mama!
Aia mica n-avea nimic deosebit, dar maica-sa a manifestat intotdeauna o grija obsesiva fata de cele mai mici detalii ale bolii. Cind fratele lui Calin s-a ales cu un diabet, i-a adus tot felul de fotografii, decupaje din ziare, taieturi cu nu mai stiu ce atleti care, in ciuda faptului ca aveau diabet, au batut recorduri olimpice si au facut gloria tarii lor. Cu toata insulina... He, he, trecem noi si peste asta.

Fragmente din volumul in curs de aparitie la Editura Polirom

„Bunico, de ce zici matale ca te doare piciorul? Ca parca nici n-ar fi al tau, dupa cum zici!