V-ar plăcea să vă crească
Parlamentul salariul, printr-o lege, cu jumătate din cît
aveţi? Şi mie. V-ar plăcea să vă negociaţi salariul direct cu
şeful Guvernului? Şi mie. Probabil că, dacă nu lucraţi în
învăţămînt, în sănătate sau într-un alt
domeniu bugetar, nu o să aveţi onoarea... Sindicaliştii se simt
motivaţi să facă ceea ce ştiu ei mai bine, adică să protesteze
şi să facă greve, spunînd că merită această mărire.
Cîteva voci din „privat“,
oameni serioşi, care conduc companii mari, şi diverşi comentatori,
implicaţi şi ei în dezbaterea din educaţie, au reacţionat
şi au spus că aşa ceva nu este corect, pentru că nu putem creşte
salariul unei categorii aşa mult dintr-odată, respectiva creştere
nejustificîndu-se din punct de vedere economic. De obicei, o
creştere salarială trebuie să fie bazată pe performanţă, pe
creşterea productivităţii, şi mai pe urmă să vedem dacă
salarizarea reprezintă soluţia pentru un învăţămînt
mai bun.
Ambele perspective sînt oarecum
aberante prin nerealismul lor. Prima, pentru că face abstracţie de
instrumentele care duc către performanţă: descentralizarea
deciziei, managementul resurselor umane, indicatori de calitate
ş.a.m.d. Avînd de-a face cu un sistem imens şi puternic
centralizat, deciziile sînt întotdeauna politice şi nu
răspund, aşa cum s-ar cuveni, nevoilor fiecărei şcoli în
parte şi fiecărei comunităţi. Cea de-a doua, pentru că
neglijează ideea că „auditul“ unui sistem cu sute de mii de
angajaţi şi milioane de beneficiari direcţi (elevii) este
imposibil şi irelevant. Cum poate cineva determina, într-un
orizont rezonabil de timp, dacă a crescut sau nu calitatea
serviciilor prestate de 260.000 de profesori? Şi cum corelăm treaba
asta cu productivitatea? Este evident, o decizie în ce priveşte
creşterea salariului unui profesor nu o poate lua în
cunoştinţă de cauză decît directorul unei şcoli împreună
cu, eventual, consiliul de administraţie al unităţii şcolare în
care lucrează respectivul profesor. Ceea ce în învăţămîntul
românesc de astăzi este imposibil, directorul nici măcar
nu-şi poate recruta resursele umane pentru şcoala pe care o
„manageriază“.
Pînă nu vom avea reforme reale
în învăţămînt, descentralizare şi un procent
decent de învăţămînt preuniversitar organizat sub
formă privată, discuţiile nu îşi au pur şi simplu rostul.
Se va găsi întodeauna un „populist“ şi un „realist“
care să-şi dispute electoral tema şi voturile.
La noi, tema privatizării
învăţămîntului este una tabu. Nu se discută nici
măcar cu teamă, darămite să fi acceptată o dezbatere. Şi, în
timp ce stăm să ne mirăm de ce toate lucrurile în educaţie
merg din prost în mai prost, aşteptăm un salvator, un
reformator curajos. Pînă acum nu ni s-au servit decît
miniştri incompetenţi.
Discuţiile legate de bugetul Educaţiei
şi de banii investiţi în acest sector au fost întotdeauna
palpitante şi emoţionante şi, de obicei, în umbra
ameninţării cu greva din partea acestui sector uşor de manipulat.
Anul acesta Guvernul şi-a ţinut promisiunea şi a alocat finanţări
pentru Educaţie, sume record pe care sistemul anchilozat nu a fost
capabil să le absoarbă. Pur şi simplu, în lipsa unui
management eficient, oamenii din şcoli nu sînt în stare
să gestioneze bani, nici dacă sînt lăsaţi sau rugaţi.
Chiar dacă pe hîrtie Educaţia a primit 6 procente din PIB,
pînă acum nu a beneficiat de mai mult de 3%. Şi pînă
la sfîrşitul anului nu mai este mult. Evident, bani de salarii
pentru profesori ar fi. Prin comparaţie cu necesarul care ar trebui
asigurat în 2008 pentru salariile profesorilor, Guvernul a
alocat de curînd, din fondul său de rezervă, mult mai mult
pentru perfuzii electorale – acei bani trimişi, săptămîna
trecută, în judeţe şi oraşe. Dacă e vorba de risipă,
Guvernul umblă cu ocaua mare.
Motivaţia deciziei de a creşte cu 50%
salariile profesorilor trebuie căutată în altă parte decît
în zona economică. Este politică, aşa cum au fost toate
deciziile cu privire la acest sector chinuit de politicieni de ani de
zile, nereformat şi care prezintă doar un vag interes electoral.
Zilele acestea, Traian Băsescu este de
acord cu creşterile salariale, inclusiv în sănătate, „dar
contra reformă“. Astfel, preşedintele vrea să smulgă
promisiunea unei atitudini reformiste de la cele mai antireformiste
categorii profesionale, fără să aibă nici o garanţie. Ca în
zicala cu cioara de pe gard...
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters