„Politics, it seems to me, for years,
or all too long, has been concerned with right or left instead of
right or wrong.“ (Richard Armour)
Lupta electorală, sfîrşită
acum în America, şi cea din România, abia la început,
nu ne oferă prea multe instrumente pentru comparaţie, atît
din motive evidente, precum deosebirile de grad şi de natură dintre
cele două sisteme politice, dar şi din motive precum calitatea
dezbaterii, claritatea mesajelor trimise electoratului şi coerenţa
acestora. Ne vom mărgini doar asupra abordării celor două campanii
pe o temă dezbătută cu ardoare la noi, pentru prima dată:
educaţia.
În America, poziţiile celor doi
contracandidaţi care contează sînt clare. McCain „will
shake up failed school bureaucracies with competition“. Pe scurt,
va zgudui birocraţia din şcolile ineficiente, folosind competiţia,
le va oferi părinţilor putere de decizie asupra şcolilor şi va
răsplăti doar profesorii buni. Cu alte cuvinte, va reforma, tăios,
nepopulist, ceea ce nu merge în educaţia din statele Americii.
Poziţia lui Obama este mai nuanţată, mai detaliată şi mai
elaborată, dar se învîrte în jurul ideii de acces
la educaţie: „no child left behind“, după cum spune el. Promite
burse sociale, susţine întărirea Departamentului de Educaţie,
se apleacă asupra educaţiei timpurii şi, în general, este
convins că educaţia este treaba statului, văzînd politica de
resurse umane ca pe o problemă în care statul federal trebuie
să intervină prin politici specifice. În domeniul resurselor
umane (profesori), sloganul lui Obama este: „recrutează,
pregăteşte şi menţine profesorii în sistem“. Evident,
ambii candidaţii se referă la sistemul public de educaţie
american.
La noi, dezbaterea din educaţie este,
după cum ştiţi, asfixiată de tema creşterii salariilor
profesorilor din singurul şi din omniprezentul sistem de educaţie
pe care îl avem: cel public. Restul dezbaterii este obturat de
mesaje de genul: cît s-a construit şi cît nu, cît
s-a făcut şi cît nu, cine promite mai mult, dar fără să
ştim ce. Nici o deosebire doctrinară care să ne lumineze în
privinţa instrumentelor ce vor fi folosite în acest domeniu.
Vor fi ele capitaliste sau etatiste? Vor fi liberale sau socialiste?
În această situaţie, nu putem identifica, cu precizie, ce
promovează fiecare partid, poate cu excepţia lipsei de conţinut şi
de realism, promovate de Traian Băsescu şi preluate de Partidul
Democrat. În rest, doar aşteptaţi programele electorale din
campanie şi observaţi cum vor fi ca şi trase la indigo. Toţi ne
vor promite acces la educaţie, îmbunătăţirea statutului
social al cadrelor didactice, creşterea calităţii educaţiei,
burse, educaţie timpurie, afînarea materiei, descentralizarea
educaţiei, pregătirea cadrelor didactice, bani pentru manuale şi
pentru rechizite, o nouă lege care se lasă de prea mult timp
aşteptată (şi care nu va schimba nimic), construcţia de şcoli şi
de grădiniţe ş.a.m.d. Fără ca nimeni să ne spună cum!
Deosebirile vor consta în cantităţile promise, fie că vorbim
despre şcoli construite sau despre valoarea burselor. Din păcate,
această abordare transcende toată dezbaterea politică şi nu se
limitează numai la educaţie, domeniu pe care l-am ales aici doar ca
exemplu.
Am spus-o atunci şi o repet acum:
ideea unui pact naţional pentru educaţie, ca abordare unică,
asumată de către toţi, de la partide, la sindicate şi la ONG-uri,
este una foarte proastă.
Dacă strategia partidelor în
educaţie va continua viziunea etatistă a măsurilor propuse de
Comisia pentru educaţie de la Cotroceni, condusă de fostul ministru
Mircea Miclea, ce alternativă avem, acum, la vot, dacă toate
partidele au semnat? Cine îşi va asuma măcar critica
permanent necesară oricărei politici publice?
Am aşteptat, mulţi ani, ca educaţia
să devină, şi la noi, temă de dezbatere electorală, dar lipsa
viziunilor alternative nu admite, în mod real, cuvîntul
„dezbatere“. Este doar temă electorală.