OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1. Abrogarea articolului 200 din Codul Penal mi se pare un act de instaurare a normalitatii, intelegind prin aceasta decretarea faptului ca viata personala a fiecarui individ, si in primul rind viata sa sexuala, il priveste numai pe acesta si pe nimeni altul. Intrebarea Dvs. remarca pe buna dreptate diversele „teme“ culturale si politice „impletite“ in discutie. In multe societati, si din motive foarte diferite, a fost reprimata atit libertatea sexuala, cit si constientizarea faptului ca aceasta se afla in centrul vietii personale a fiecaruia. Oroarea – sau spaima de sexualitate – a existat atit in comunitatile religioase, cit si in societatile pe cale de secularizare din burghezul secol al XIX-lea ori in comunismele si fascismele secolului nostru.

Acestea nu aveau multe lucruri in comun, dar considerau toate ca granita dintre viata publica si viata personala este neglijabila si trebuie chiar ignorata, autoritatile avind deci dreptul si chiar datoria de a regla modul de viata al individului. Lupta pentru emancipare sociala a mers de-aceea paralel cu lupta de emancipare a individului, cu dreptul lui la o viata personala asupra careia sa ia el singur, sau ea singura, deciziile pe care le doreste, asumindu-si totodata raspunderea pentru cazul in care libertatea lui ar leza libertatea altuia. In mod direct sau indirect, libertatea sexuala a fost mereu in centrul luptei pentru libertatea personala. Numai in masura in care legea certifica acest concept de libertate – a mea, dar intr-un mod care sa nu lezeze libertatea celuilalt – societatea respectiva putea, poate fi considerata democratica. Aceasta conceptie se intemeiaza pe neutralitate in raport cu valorile sau comportamentele propuse individului: optiunea lui ii apartine, societatea doar are grija ca aceasta optiune sa fie libera. Neutralitate inseamna deci absenta oricarei propagande din partea societatii, nici pentru comportamentul sau valoarea a, nici pentru b, nici contra a sau contra b.

Legile, statul, institutiile pot fi integral democratice numai in acest sens de neutralitate sociala: o institutie are, desigur, dreptul sa le ceara membrilor sau salariatilor ei un anume tip de comportament definitoriu – daca nu il accepti, institutia iti poate refuza apartenenta la ea –, dar ea nu poate avea nicicind dreptul de a extinde obligativitatea comportamentului respectiv in afara ei. Optiunile ei sint interne, nu sociale, pe cind societatea, dimpotriva, este neutra in ansamblul ei, refuza optiunile general-sociale tocmai pentru a face posibile optiunile din interiorul diverselor enclave, regulile specifice ale acestora. Exact neutralitatea in chestiune imi da mie, ca individ, dreptul de a alege in care enclava intru de buna voie si din care ies, tot de buna voie, daca regulile ei nu-mi (mai) convin.

Daca aceste remarci sint simple banalitati in Occident, ele par a fi inca neintelese de unii indivizi si de unele institutii din tara noastra. Confuzia majora este aceea dintre dreptul pe care societatea i-l da unui individ de a face o anume optiune si provocarea, daca nu chiar promovarea, acestei optiuni. Or, legea – in sensul neutralitatii remarcate mai sus – asigura tocmai dreptul liber de optiune, neprovocat si cu atit mai putin fortat de cineva, o eventuala fortare fiind tocmai pedepsita de – aceeasi – lege. Pornind de la aceasta confuzie, implicita sau deliberata, este usor de alunecat spre reprimarea unei anumite optiuni, pentru a „feri“ publicul de primejdie.
Mai concret, multi se mira, chiar se simt agresati de insistenta occidentalilor ca Romania sa abroge articolul 200. Asta-i problema acum, in pragul iernii, al unei noi inflatii etc.? Asta-i tot ce pricep ei din greutatile noastre? D-aia vrem noi sa intram in Europa, ca sa „ne facem“ homo? Gradul de absurditate si vulgaritate al unor asemenea remarci creste cu cit se ignora mai mult chestiunea fundamentala: nu poate fi liber un individ care nu este liber in viata lui personala, si aceasta nu poate fi libera daca nu include libertatea sexuala si dreptul fiecaruia de-a face ce vrea cu trupul sau.

La fel, nu poate fi liber un individ care nu-i accepta toate aceste libertati, in aceeasi masura, semenului sau, si cu atit mai mult nu poate fi liber individul care ii refuza semenului aceste libertati sau cel care ii impune, cu forta, anumite optiuni. Occidentul, bineinteles, putin se sinchiseste de optiunile noastre, ale fiecaruia dintre noi, de sintem hetero, de sintem homo, Occidentul sustine numai ca societatea noastra, daca vrea sa fie democratica, trebuie sa ramina neutra, adica nici sa nu promoveze, nici sa nu interzica, prin lege, vreo optiune, oricare ar fi ea. Or, incriminarea unei optiuni – a homosexualitatii, dar cum am reactiona daca incriminarea ar fi a adulterului sau a divortului, sau a unei a doua casatorii, exemple astazi comice, altadata reale? – este prin excelenta un amestec al autoritatilor publice in viata personala, o atitudine prin definitie antidemocratica. Mi se pare ca acesta este obiectul real al disputei: atit timp cit vom mentine articolul 200 in Codul Penal, vom mentine aceasta ultima intruziune a statului in viata noastra privata. Orice progres in democratizarea societatii nu poate fi complet daca nu exclude o asemenea intruziune. Caci, sa nu uitam, este vorba numai de abrogarea unui articol de lege care incrimineaza homosexualitatea, si in nici un caz de introducerea unui articol care ar favoriza-o. Din acest punct de vedere cred, ca si Gabriel Andreescu, ca apararea drepturilor homosexualilor la propria lor optiune este ceva care ne priveste pe noi toti, inclusiv pe cei care avem alte optiuni: in fond este dreptul nostru al tuturor la o proprie viata personala, adica la ce numeam mai sus normalitate.

2. Aparent, Sinodul face presiuni, lobby sau reclama unor valori in care crede, la fel cum Asociatia Accept din Olanda isi sustine propriile sale valori. Adevarul anunta, pe 14 septembrie, apelul Sinodului la mentinerea neschimbata a articolului 200, iar pe 16 septembrie apelul Asociatiei Accept, adresat tot senatorilor, de a abroga articolul. Cele doua demersuri nu sint insa echivalente. Sinodul urmareste impunerea propriilor valori intregii societati, caci Senatul intreaga societate o reprezinta, inclusiv pe acei romani care nu sint credinciosi ori nu sint ortodocsi. Accept, dimpotriva, apara doar drepturile membrilor asociatiei, fara a impune nimic restului societatii.

Nu stiu daca putem vorbi de intruziune in activitatea legislativa a tarii, in cazul scrisorii Sinodului, dar putem sigur vorbi de o presiune nedemocratica asupra Parlamentului, de o incercare de dictare a propriilor valori intregii societati. Comunicatul din Adevarul, 14 septembrie 2000, p. 1, considera ca abrogarea ar fi declararea unei anormalitati ca stare de normalitate. Dar de ce ar avea Sinodul dreptul de a decide ce este normal si ce este anormal in viata unui cetatean roman? Acest drept numai cetateanul il are. Altceva ar fi dreptul Sinodului de a decide acest lucru in cadrul comunitatii ortodoxe, dar nu de aceasta vorbeste scrisoarea cu pricina. Vorbind in numele „natiunii crestine“ – dar sintem noi o natiune crestina? Nu mi-amintesc de o asemenea definitie in Constitutie –, Sinodul considera apoi ca abrogarea articolul 200 ar insemna ca „pacatului sa i se faca publicitate“: un exemplu tipic de confuzie, probabil intentionata, in sensul mentionat mai sus. Ca sa fiu foarte limpede: cred ca avem datoria de-a respecta valorile crestine si mai ales ortodoxe, dar numai in cadrul unei societati secularizate si democratice, in care sa fie egalmente respectate alte valori, si in care nici o autoritate, nici cea a Sinodului, sa nu-si poata impune propriul comportament celorlalti. Curios este, din acest punct de vedere, ca in protestul contra „santajului“ lui Gabriel Andreescu, Patriarhia vorbeste de autonomia deplina a Bisericii fata de stat, fapt de-altfel perfect adevarat, fara a remarca si situatia inversa, decurgind tot din Constitutie, anume faptul la fel de adevarat ca si statul este autonom in raport cu Biserica, si ca deci poate consfinti drepturi cu care Biserica nu ar fi neaparat de acord.

In concluzie, cred ca Senatul Romaniei trebuie sa se simta perfect liber sa abroge articolul 200, asa cum a facut Camera Deputatilor, pentru ca aceasta decizie este conforma unei democratii moderne, fara a tine seama de presiunile Sinodului, presiuni in care membrii Senatului ar fi indrituiti sa vada incercari de limitare a propriei lor independente de judecata, chiar daca noi, oamenii de rind, nu le vedem asa.