Absenţe încercuite

Autor: Cosmin NASUI | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dintre toate genurile de sculptură, Maxim Dumitraş abordează sculptura de concept, pe care o practică în toate tipurile de materiale, cu mult meşteşug artistic. De la piatră la lemn sau la metal, la răşini sintetice ori pictură, arta sa din ultimii ani este preocupată de rezolvarea plastică a trei mari teme: „Trecere“, „Verigă“, „Locuire“, în timp ce lucrările sale sînt declinări vizuale ale acestora.

Obiectele din seria „Trecere“ dau impresia unor artefacte, ustensile folosite în meşteşuguri de mult uitate. Formele sînt abreviate şi reduse la liniile de forţă constitutive. Prin reducerea la gramatica elementară a formei, arta lui Maxim Dumitraş întîlneşte un limbaj semiologic universal. Rezultatul se înfăţişează ca un structuralism minimal ce balansează interpretarea între semn şi simbol. Din categoria structurilor minimale face parte Absenţa încercuită sau Arc. Aceste forme sînt dezvoltări spaţiale pe structura unui inel bidimensional ce „implică“ însă a treia dimensiune tocmai prin golul „omis“. Transparenţa acestui spaţiu sculptural devine forţa principală a compoziţiei. Arcele de cerc sînt nervurile structurale pe care artistul aşază formele, „absenţe încercuite“. La fel şi în cazul seriei „Deal Vale“, formele sînt aşezate pe arce care combină cu acurateţe ondulările indefinite ale matricei geografice a spaţiului mioritic.

Seriile „Locuire“ şi „Incintă“ sînt dătătoare de „forme-carapace“, închizînd un spaţiu prin învăluire. De această dată, interiorul este protejat într-o capsulă de spaţiul exterior ce stîrneşte astfel curiozitate. Chiar şi la dimensiuni reduse, monumentalitatea lucrărilor îşi păstrează consistenţa.

Nobleţea obiectelor obişnuite

De cele mai multe ori, Maxim Dumitraş adoptă expunerea indiferentă a obiectului de artă direct pe sol. Această metodă pune în practică dorinţa sa de a percepe sculptura alături de obiectele obişnuite, „ordinare“; priveşte nobleţea operei de artă în rînd cu frumuseţea simplă a unor obiecte tradiţionale populare. Din această cauză, mare parte din lucrările sale nu au nevoie de un soclu, ci trăiesc din plin legătura directă cu pămîntul. Acest lucru le pune în valoare autenticul gregar al originii lor. Prin aceasta, formele sculpturale ating mereu limita înrudirii cu genurile artistice ale instalaţiei ori land art-ului. Multe dintre sursele formale ale artei sale sînt ipostaze prelucrate ale unor obiecte întîlnite într-o gospodărie ţărănească: ţesale metalice, clopote de animale, coşuri de nuiele, mănunchiuri de vreascuri adunate laolaltă de chingi de metal etc.

Dizolvarea materiei şi construcţia invizbilă a noii forme

În demersul artistic al lui Maxim Dumitraş, graniţele genurilor artistice sînt diluate, iar lucrările sale pot fi văzute deopotrivă ca sculpturi colorate ori ca picturi cu volume tridimensionale.

Dacă ar trebui numită o constantă cromatică, această prezenţă este albastrul cobalt, „mieriu“. În lucrările dezvoltate compoziţional pe axa verticală, precum Coloanele ori Copacul, suprafeţele colorate în albastru sînt parcă o scurgere a cerului prin obiectul de artă, ce face astfel legătura cu pămîntul. Albastrul este contribuţia metaforică a golului în dizolvarea materiei. Fie că această culoare seduce prin suprafeţe decorative ori geometrice, efectul obţinut produce forme „uşoare“.

În acelaşi spirit, Maxim Dumitraş foloseşte focul pentru a modela spectaculos volumele. Structura lemnului carbonizat, tratat apoi cu răşini creează o nouă formă de participare a neantului în definirea materiei.

În seria „Cadrane solare“, umbra proiectată de structurile sale construieşte „forma invizibilă“. Nevăzutul participă din nou la alcătuirea întregului, prin desenul umbrelor schimbătoare ce taie aerul. De multe ori, materia este cea care conduce către rezolvările plastice şi dă pulsaţia finală a sculpturii.

Pentru a păstra vie aroma creaţiei pure, artistul îşi redefineşte mereu ustensilele şi mijloacele de exprimare. Despicătura lemnului rămîne crudă, niturile şi penele folosite în îmbinările părţilor, neşlefuite, structurile mereu proaspete, organice.

Poate una dintre cele mai îndrăzneţe performanţe artistice este alcătuirea unui altfel de discurs muzeal, de prezentare alăturată, interdisciplinară a operelor de artă contemporană. Distanţele dintre genurile artistice sînt topite într-o uriaşă instalaţie muzeală, a Muzeului de Artă Comparată de la Sîngeorz-Băi, vie şi unică prin repetate intervenţii temporare.