Absenteismul masiv este un vot de blam

Autor: Carmen MUŞAT | Categoria: Politic | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

1. M-au interesat ofertele concrete pe care candidaţii le-au propus dezbaterii publice şi am constatat că, la Bucureşti cel puţin, singurul proiect credibil, coerent şi serios a obţinut doar puţin peste 11%. Dezagreabil mi s-a părut că unii dintre candidaţi, lipsiţi de soluţii, au mizat, în continuare pe stilul latrans, pe o demagogie ieftină, pe atacuri la persoană şi, în unele cazuri, au recurs la „sfînta“ mită electorală (şi se pare că le-a şi mers). Dezagreabil mi s-a părut modul în care Silviu Prigoană, susţinătorul lui Vasile Blaga în cursa pentru primăria Bucureştiului, a făcut elogiul lui Ceauşescu (într-una dintre ediţiile de săptămîna trecută ale emisiunii „Meciul serii“, de la Realitatea TV), încheindu-şi apoteotic pledoaria pentru candidatul PDL cu un ameninţător „Toţi comuniştii vor vota pentru Vasile Blaga“. Probabil însă că celor de la PDL nu li s-a părut nici dezagreabilă şi nici compromiţătoare intervenţia personajului sus-amintit, pentru că în seara următoare l-am revăzut pe post, la fel de dezlănţuit, tot în calitate de susţinător al lui Vasile Blaga. Mi se pare în egală măsură stupefiant şi dezamăgitor faptul că opţiunile celor ce se pretind anticomunişti coincid, de această dată, cu preferinţele comuniştilor nostalgici.

2. Faptul că la alegerile din Capitală aproape 70% din electorat nu s-a prezentat la vot spune foarte multe despre dezamăgirea bucureştenilor. Absenteismul masiv este un vot de blam la adresa clasei politice, iar cei ce pun acest rezultat pe seama lipsei de spirit civic a populaţiei Capitalei sau insistă să vorbească despre „normalitatea“ absenteismului în democraţie refuză, de fapt, să recunoască eşecul evident al actualului mod de a înţelege raportul între politică şi administraţie. Bucureştenii s-au săturat de promisiuni, de demagogie şi de ipocrizie. Mai mult decît atît, bucureştenii au refuzat să crediteze o impostură, sancţionînd prin neprezentare la urne o struţocămilă ideologică. PDL nu este un autentic partid de dreapta, iar electoratul din Bucureşti – mai informat şi prea puţin dispus să înghită demagogia propagandistică – ştie să facă diferenţa şi a refuzat să intre în joc. Din păcate, deşi a venit cu un proiect foarte serios pentru Bucureşti, Ludovic Orban a plătit pentru incapacitatea partidului său de a scoate în faţă oameni credibili. Declaraţia sa la aflarea rezultatelor exit-pollului rezumă foarte corect imposibila dilemă pe care bucureştenii sînt chemaţi să o rezolve în turul al doilea (situaţie asemănătoare, mutatis mutandis cu cea de la prezidenţialele din 2000, cînd am avut de ales între Iliescu şi Vadim Tudor). Dacă vrea să recîştige electoratul de dreapta, PNL-ul ar trebui să înţeleagă că are nevoie de oameni bine pregătiţi în domeniul lor, care să vină cu idei noi şi cu proiecte realiste.

3. Ne plîngem că ne-am săturat de corupţi şi îi reconfirmăm, prin vot popular, pe baronii locali (Marian Oprişan, Nicuşor Constantinescu etc.) şi pe candidaţii cu dosare penale (Gheorghe Falcă, Radu Mazăre). Efectele votului uninominal nu sînt, din păcate, cele scontate – eliminarea corupţilor, a traseiştilor politici. Am putea vorbi, mai degrabă, de efectele perverse ale uninominalului care trimite în prim-plan figuri precum cele menţionate mai sus, dar şi „politicieni“ ca Adrian Copilu’ Minune. Oricum, rezultatele pe ţară – 28,51% PDL şi 28,31% PSD – confirmă o tendinţă mai veche – refacerea vechiului FSN. Şi asta pentru că, în pofida declaraţiilor sforăitoare şi a prezenţei cîtorva politicieni serioşi în PDL, metamorfoza ultrarapidă (peste noapte, la comandă politică) a unui partid de stînga, afiliat grupului parlamentar al socialiştilor europeni, într-un partid de dreapta este pe cît de spectaculoasă, pe atît de improbabilă.

4. Presa a fost, şi de data aceasta, superficială atunci cînd nu şi-a manifestat, vizibil, partizanatul, manipulînd informaţiile şi contribuind din plin la crearea unor realităţi paralele. Dominată de mercenari şi de neprofesionişti, personaje dubioase, din generaţii diferite, omniprezente pe toate canalele mass-media, presa autohtonă face din ţînţar armăsar şi trece cu seninătate peste teme majore ale actualităţii. Excepţiile le poţi număra pe degetele de la o mînă şi nu au impactul covîrşitor pe care îl au jurnaliştii din prima categorie. Manipularea prin presă a fost, în ultimii patru ani, permanentă, ca şi dublul discurs practicat de mulţi dintre condeieri. Susţinem, pe de o parte, că vrem o dezbatere consistentă, pe proiecte, fără atacuri la persoană şi discuţii sterile, o dezbatere în care să se confrunte idei şi din care să apară soluţii, dar promovăm, în schimb, agresivitatea şi instigăm la atacuri sub centură. Vrem o confruntare civilizată, dar ne plîngem – la indicaţiile exprese ale preşedintelui – de „blaturi“ politice şi de lipsă de combativitate (ne lipsesc, adică, replicile contondente, acuzele ce nu pot fi dovedite, zvonurile distrugătoare la adresa unuia şi altuia, neadevărurile strigate în piaţa publică?). Obsesia agresivităţii transpare chiar în modul în care s-au comportat, în campanie, dar şi în ziua votării, unii dintre jurnaliştii trusturilor media. Presa a promovat, într-o măsură mai mare decît politicienii şi candidaţii, stilul latrans, transformîndu-l într-o probă a legitimării politice. Şi nu de ieri, de azi, ci din momentul în care a sancţionat civilitatea reţinută a premierului Tăriceanu, numindu-l Moliceanu, şi a aplaudat stilul birjăresc prezidenţial, consacrîndu-l ca paradigmatic pentru politicianul „tare“.