OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Romulus RUSAN:
Domnul dr. Ion Vianu este un reputat medic psihiatru, profesor la medicina in Bucuresti pina in 1977, cind a emigrat, in urma aderarii sale la Scrisoarea lui Paul Goma catre Conferinta CSCE de la Belgrad. Li s-au facut foarte multe mizerii domniei sale, familiei, a fost exclus de altfel din Universitate, din Facultate si de atunci lucreaza in Occident. Acum este medic in Elvetia, dar a continuat tot timpul sa se ocupe de problemele psihiatriei politice, despre care va fi vorba in aceasta sedinta. Despre psihiatria politica ati putea citi foarte mult in cartile lui Bukovski – si va recomand sa o faceti. Domnul dr. Vianu a participat, printre altele, la sustinerea cauzei dlui Vasile Paraschiv, care a fost una dintre victimele psihiatriei politice. Atunci cind regimul politic mai gasea un om care spunea pe fata adevarul, il declara nebun. Dl Vasile Paraschiv a fost unul dintre acestia, un sindicalist, un semnatar, si el, al Scrisorii lui Goma. A fost persecutat, hartuit intruna de Securitate, maltratat chiar in azilele psihiatrice. Pina la urma, a reusit sa plece la Paris, cu sprijinul sindicatelor si al presei franceze; a fost expertizat de o comisie de psihiatri si declarat, evident, normal. Ceea ce in Romania era socotit anormal, intr-o tara libera s-a dovedit ca era normal. Poate ca eram anormali noi, cei care taceam.

Vi i-am prezentat, deci, pe doi dintre participantii la aceasta masa rotunda: doctorul si victima.
Dl Drimus, de asemenea, a avut parte de nenumarate hartuieli, ca miner implicat intr-un accident de munca pe care autoritatile voiau sa-l ascunda – episod care i-a distrus intreaga viata. Cel de-al patrulea participant este un medic psihiatru din Chisinau, dl Alexei Masec, care a fost el insusi detinut politic. A fost hartuit de KGB, a avut nenumarate necazuri. Se poate vedea pe o caseta pe care v-o punem la dispozitie. Din pacate, nu avem timp sa o rulam acum, ea va fi tot timpul pusa pe televizorul din sala de triaj a Memorialului si o puteti vedea. E vorba de o emisiune de televiziune. Domnia sa, de asemenea, este preocupat de problemele psihiatriei politice. Este unul dintre putinii care isi asuma acest risc in Republica Moldova. De altfel, si in Romania putini dintre medicii psihiatri isi asuma vina pentru ceea ce a fost psihiatria politica. Dl Masec l-a cunoscut si pe dl Bukovski, indirect, si va va spune ce se intimpla in Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca in timpul URSS. Cu aceasta i-am prezentat pe invitatii nostri – si ii dau cuvintul dr. Ion Vianu.

Ion VIANU:
Astazi vom vorbi despre persecutiile psihiatrice politice. Ati auzit ieri (la discutia despre rezistenta din munti) cit de teribila, cit de dura a fost represiunea impotriva oricaror forme de rezistenta anticomunista in anii ’50. Stiti cit de important a fost rolul ideologiei politice si cit de mare dorinta de a impune un anumit lucru – cum a aratat foarte bine, ieri dupa-amiaza, prof. Courtois. Astazi vom vorbi de o forma soft, de o forma asa-zicind „moale“ a represiunii – represiunea politico-psihiatrica. Intr-adevar, cu timpul si in momentul destalinizarii, in momentul in care intensitatea si cruzimea terorii si a represiunii au inceput sa scada, dupa moartea lui Stalin si apoi, mai pronuntat, pe vremea lui Brejnev, organele de represiune au simtit nevoia sa promoveze alte forme de represiune si, intre altele, au sugerat si au vrut sa convinga – si poate au si convins pe multi – ca a rezista comunismului, a rezista unei ideologii care nu putea fi, dupa ei, infrinta, este o forma de alienatie mintala. Aceasta este baza ideologica a psihiatriei politice. Aceasta forma de represiune a fost promovata intii si intii, si cu precumpanire si pe cea mai larga scara, in Uniunea Sovietica. Domnul dr. Masek, psihiatru din Moldova, a fost la un moment dat cetatean sovietic si va va putea vorbi mai in profunzime despre aceste aspecte. Dar a fost promovata si in Romania, si poate ca nu este inutil sa spun ca nu in toate tarile zise socialiste, nu in toate tarile de „democratie populara“ a existat aceasta forma de represiune – ceea ce dovedeste cu prisosinta, dupa parerea mea, gradul de salbaticie si de obscurantism al comunismului romanesc, in raport cu regimurile comuniste din alte tari.

Zilele trecute am deschis intimplator televizorul aici, in Romania, si am dat peste o emisiune in care era intervievat un psihiatru, un psihiatru care apare foarte des la televizor, un psihiatru-vedeta, si ziaristul tocmai il interoga asupra represiunii psihiatrice. Ii spunea: „Dar la noi a existat represiune psihiatrica?“, la care raspunsul venea: „Nu a fost – sau poate au fost citeva cazuri intimplatoare“. Ce vreau sa spun e ca si astazi colectivitatea medicala si statul roman in ansamblul lui refuza sa accepte existenta represiunii psihiatrice. Si aceasta in ciuda faptului ca anumite victime ale psihiatriei primesc alocatii, ca si fostii detinuti politici, in raport cu lungimea detentiei lor. Acesta este paradoxul. Pe de o parte, exista vointa de a „stinge“ cauza, dind pe ici, pe colo satisfactie unor victime si, pe de alta parte, este negata aceasta crima. Voi incerca sa arat cit de abjecta a fost.
Trebuie sa va spun ca eu am devenit psihiatru in 1963 – zilele trecute am implinit 40 de ani in aceasta specialitate – si ca am trait oarecum inconstient de ceea ce se intimpla, fara sa privesc cu atentie in jurul meu. Actiunea lui Vladimir Bukovski, cunoscutul disident politic, el insusi internat de mai multe ori, timp de ani de zile, in spitalele psihiatrice sovietice, a devenit cunoscuta in Occident si, prin posturile de radio, mi-a devenit cunoscuta si mie. Atunci, intre noi, psihiatrii din Spitalul Universitar de Psihiatrie din Bucuresti (actualul Spital „Alexandru Obreja“), am vorbit putin de asta. Imi aduc aminte ca cineva apropiat mie, de la care am invatat multa psihiatrie, a facut o reflectie care mi-a dat de gindit: „Stii, cred ca, intr-adevar, in fata unei forte atit de uriase cum este comunismul, numai un nebun poate sa reactioneze, si cred ca au dreptate autoritati-le care ii interneaza la noi, la nebuni“. Si, atunci, evident, eu nu eram deloc de acord cu el. Era un om cu care puteam vorbi sincer – si am avut o discutie destul de violenta, care m-a indepartat oarecum de el, desi era un om la care tineam foarte mult.

Am inceput sa ma uit in jurul meu si am vazut o serie de lucruri. De pilda, am vazut un avocat din Brasov. (In paranteza fie spus: nu pot da nume, pentru ca eu consider ca un medic depinde toata viata de secretul medical si ca tot ce vine in legatura cu practica medicala trebuie protejat, in afara de cazurile in care martorii insisi se declara dispusi la a face totul public, ca in cazul lui Vasile Paraschiv. Era un avocat care a reactionat la Declaratia de la Helsinki, din 1975, care cuprindea un sector intreg, „un cos“, cum se zicea pe atunci, privitor la drepturile omului. Acest avocat a scris o scrisoare secretarului general al ONU in care demonstra, in mod juridic, foarte circumstantiat, ca drepturile omului nu sint respectate in Romania. Inchipuiti-va ce nebunie sa pretinzi asa ceva, ca drepturile omului nu sint respectate in Romania, in 1975! Scrisoarea lui a fost interceptata de Securitate, deoarece exista o cenzura foarte stricta asupra postei. Acest om a fost internat si a ajuns chiar in sectia in care lucram eu, iar medicul care imi facuse teoria ca trebuie sa fii nebun pentru a te opune regimului mi-a cerut sa fac parte din comisia care avea sa-l declare nebun, spunindu-mi ca, daca nu o voi face, acest om va fi condamnat la inchisoare. Si eu am refuzat. Si acesta a fost un pas decisiv pentru mine, un angajament decisiv. Poate ca exista in viata asemenea momente, in care te angajezi decisiv in favoarea sau impotriva unei cauze.
Au mai fost si alte situatii. Intr-o zi, seful meu de catedra m-a convocat si mi-a spus ca a venit un ofiter de Securitate insotind un student pe care trebuie sa-l aresteze, dar ca in cazul in care i-am pune un diagnostic medical ar putea sa scape. Era vorba de un baiat de vreo 22 de ani, care era student la Politehnica si care, avind un conflict cu responsabilii de la Uniunea Tineretului Comunist, declarase despre comunism ca e un lucru tot atit de rau si de nefast ca si nazismul. Fusese denuntat si urma sa fie arestat conform unui articol oarecare din Codul Penal, ofensa adusa orinduirii socialiste, sau asa ceva.

Il adusese pur si simplu de zgarda acest ofiter. Eu am acceptat propunerea sefului meu sa-l examinez – o grea raspundere, pentru ca baiatul acesta urma sa fie trimis la inchisoare. L-am examinat, am vazut ca era sanatos si i-am spus ofiterului: „Eu gasesc ca acest tinar este sanatos. Daca vrei sa-l arestezi, n-ai decit sa-l arestezi“. Si nu l-au arestat, ceea ce inseamna ca Securitatea voia sa scoata castanele din foc cu mina psihiatrilor, si facusem oarecum proba experimentala ca un anumit grad de rezistenta poate da rezultate.
Dar, in sfirsit – acum trec peste ani –, cind am revenit in Romania, din ce in ce mai des, in anii ’90, am avut discutii cu unii dintre colegii mei psihiatri si argumentul major era ca aceste practici nu au fost sistematice. Aici intram intr-un domeniu pur cantitativ, daca vreti: de la cite cazuri in sus incepe sistemul. Ei bine, cred ca este complet gresita aceasta incercare de definire cantitativa. Definirea este calitativa. Asa cum genocidul se defineste ca actiunea deliberata de a distruge un anumit grup uman, tot asa definirea persecutiei psihiatrice se leaga de folosirea acestei metode criminale – si eu am aici demonstratia ca aceasta intentie a existat. De altfel, erau semne. Eu eram medic primar psihiatru si eram convocat ori de cite ori se luau decizii importante, chiar daca nu aveam intotdeauna un cuvint de spus, si am aflat ca se luau masuri pentru intarirea spitalelor psihiatrice speciale – asa-zisele spitale psihiatrice speciale: dotarea lor cu sirma ghimpata, cu ciini de paza, cu o paza din partea Securitatii, deci o militarizare a spitalelor psihiatrice.

Acest lucru a coincis destul de bine cu o cuvintare pe care Nicolae Ceausescu a tinut-o in fata studentilor, nu intimplator, la 1 octombrie 1968, la Cluj, cu ocazia deschiderii anului universitar. Dati-mi voie – cred ca va fi singurul citat pe care il voi citi intreg – sa va citesc acest pasaj din discursul lui Nicolae Ceausescu. „Mai exista inca azi cineva care se gindeste ca se pot gasi in Romania forte sociale capabile sa puna in pirmejdie sistemul nostru socialist? Cred ca nu. sNumeroase voci striga: nu, nu!t Fara indoiala, tovarasi, nici un taran cooperator, nici un lucrator din statiunile de masini si tractoare sau din gospodariile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare sau din scoli, din institutele de invatamint nu ar putea ingadui nimanui sa puna la indoiala trainicia si forta socialismului in Romania. Fireste, pot sa mai existe nebuni si vor fi intotdeauna – dar, pentru nebuni, societatea noastra socialista dispune de mijloacele necesare, inclusiv camasa de forta. Dar, dupa cum stiti, dezvoltam medicina pe o scara larga. Nadajduim ca intr-un viitor apropiat vom discuta problema perfectionarii activitatii de ocrotire a sanatatii in cadrul unei Plenare a Comitetului Central al Partidului. Chiar acesti nebuni pot fi tratati cu mijloace mai moderne, pentru a nu trebui sa recurgem la camasa de forta.“ Acesta este citatul din Ceausescu si acest discurs venea in momentul in care se ridicau gardurile de sirma ghimpata. La scurt timp dupa aceea, un tinar cadru dinamic, dr. Valerian Tuculescu – care pe urma a fost de partea noastra, el era director pentru psihiatrie in Ministerul Sanatatii – m-a rugat sa merg la Poiana Mare. Mi-a spus: „Am auzit ca acolo e mizerie, e o situatie dificila. As vrea sa te duci acolo sa ne faci un raport“. Si m-am dus la Poiana Mare. Poiana Mare, un spital de psihiatrie care se gaseste la sud-vest de Craiova, undeva pe drumul dintre Craiova si Calafat, era instalat in cladirea unor cazarmi foarte mari, care fusesera parasite.

Era un spital pentru bolnavi psihici tuberculosi si unul din pavilioane era afectat bolnavilor psihici periculosi – asa-zisi periculosi, pentru ca majoritatea acestor bolnavi erau de fapt, mi-am dat seama imediat, detinuti politici. Trebuie sa spun ca acest spital era in general impecabil intretinut, directorul lui era un fost medic militar, priceput in materie de gospodarie. Si totusi, pavilionul bolnavilor psihici periculosi era intr-o stare de mizerie care mie nu-mi poate aminti decit de ceea ce am vazut la cinematograf in lagarele de concentrare naziste. Am ajuns la ora baii. Barbatii si femeile erau in pielea goala si faceau coada la dusuri pentru a se spala. Era, intimplator, singurul moment din saptamina cind se dadea apa calda la acest pavilion. Bineinteles ca am fost cutremurat de ceea ce am vazut. Am spus: „Dar ce e cu acesti oameni?“ – si m-am lamurit foarte repede ca la iesire era un grup de asa-zisi bolnavi care au facut o manifestatie anticeausista, ceea ce pe atunci era destul de original, adica s-au adunat in curtea inchisorii – poate ca trebuie sa spun „inchisoare“, intr-adevar –, in curtea asa-zisului spital, si au inceput sa strige lozinci impotriva lui Ceausescu si impotriva partidului. Doctorul mi-a spus: „Vedeti, este evident ca acesti oameni sint nebuni“. Intors la Bucuresti, am facut un raport in care ceream inchiderea acestui pavilion ca fiind insalubru. Bineinteles ca am primit multumiri din partea directorului care ma trimisese acolo, dar niciodata un raspuns propriu-zis.

A venit si momentul Helsinki, in 1975. Ma gindeam ca trebuie sa fac ceva. Nu stiam prea bine ce. Si atunci am facut ce stiam si eu sa fac, am scris un articol, pe care l-am publicat in Viata Romaneasca din octombrie 1976, intitulat Psihiatrie, antipsihiatrie si hiperpsihiatrie. Prin anii aceia, 1960-1970, era la moda in Occident un curent care se chema antipsihiatria si care nega valoarea psihiatriei si punea accentul pe caracterul represiv, in general, al acesteia. Pe de alta parte, era cuvintul hiperpsihiatrie, pe care eu il creasem ad-hoc si prin care voiam sa descriu deviatia contrarie, si anume aceea ca psihiatria este folosita deliberat intr-un scop represiv. Ideea mea era ca adevarata, buna psihiatrie trebuie sa oscileze, trebuie sa gaseasca o cale de mijloc intre represiune si lipsa absoluta a oricarei autoritati medicale. Si faceam si citeva aluzii, destul de discrete, asupra hiperpsihiatriei pe care o cunosteam eu. De pilda, pentru a nu degenera in hiperpsihiatrie, psihiatria isi va interzice in modul cel mai riguros sa treaca peste ceea ce este de resortul ei propriu si nu va constringe la tratament decit in circumstante bine definite, in care probabilitatea unei crime sau a unui act de violente poate fi dovedita. Asta se intimpla in 1976. La inceputul anului 1977 a fost un moment de fierbere in societatea romaneasca, pricinuit de Declaratia lui Paul Goma, scriitor foarte curajos care a reunit in jurul lui oameni care protestau impotriva regimului represiv comunist. Gestul a fost, de buna seama, inspirat si de Charta 77 din Cehoslovacia, despre care veti auzi tot in cursul acestei sesiuni anumite detalii. Fapt este ca Declaratia lui Goma mi-a dat mie curajul sa vorbesc deschis despre psihiatrie – ceea ce mi-a pricinuit unele neajunsuri. Am fost dat afara din Facultate etc. – dar, in fond, esential este ca toate acestea m-au determinat sa parasesc definitiv tara; deseori, cei care vor sa-ti faca rau iti fac cel mai mare bine. Pentru mine, plecarea a insemnat o deschidere a orizontului, posibilitatea de a cunoaste lumea, de a fi liber si de a vorbi liber – chiar si in timp ce mai eram inca in tara, nu numai dupa aceea.

Am ajuns deci in exil, m-am stabilit in Elvetia si, putin dupa ce m-am stabilit, am avut ocazia ca aflu ca organizatia Amnesty International, lucrind absolut independent de mine, facuse un raport asupra persecutiilor psihiatrice din Romania, in care documenta 32 de cazuri de persecutii psihiatrice si de internari abuzive. Asa incit asta mi-a dat curajul sa activez intr-o organizatie care mai tirziu a devenit Asociatia Internationala impotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei. Apoi am fost chiar membru in comitetul acestei asociatii si, la un moment dat, presedinte al comitetului executiv. Timp de aproape 20 de ani, am fost foarte activ in domeniu si am avut sansa sa-mi formez o viziune globala asupra persecutiilor psihiatrice in general – si mai ales asupra celor din Uniunea Sovietica; rar, mai soseau si cazuri din Romania. Unul dintre aceste cazuri a fost un om scapat cu viata, pe care l-am intilnit cind m-am dus la Paris in 1978, dl Vasile Paraschiv, care este aici, de fata. Evident, nu voi vorbi despre cazul sau, il va expune el insusi in fata dumneavoastra. In orice caz, cind m-am intors, in 1990, in Romania – aceasta este marea mea amaraciune si oarecum esecul vietii mele –, am dus o campanie pentru ca realitatea acestor persecutii psihiatrice sa fie documentata. S-a aflat, intre timp, despre o serie de cazuri. De pilda, pot sa va semnalez ca in revista 22 din 15 mai 1990 a aparut un reportaj pe aceasta tema. La Spitalul „Obreja“ din Bucuresti s-au constituit doua comisii care trebuiau sa adune dovezi ale realitatii persecutiei psihiatrice, dar nu au ajuns sa elaboreze vreodata o concluzie – nici pozitiva, nici negativa, nimic. S-a pierdut ca un riu in desert, care dispare in nisip. Asa incit nu am obtinut satisfactie – in afara de, poate, satisfactia morala ca despre acest lucru s-a vorbit, in sfirsit, in public.

Autoritatile au o mult mai mare disponibilitate sa recunoasca persecutiile politice decit persecutiile psihiatrice, pentru ca aceasta forma de persecutie este atit de lasa, atit de subversiva, de subterana, incit ea produce rusine celui care a aplicat-o. Inchisoarea este mai brutala. Si apoi, cine poate sa nege inchisoarea? Al doilea lucru care se spune foarte des este: „Dar oamenii acestia erau intr-adevar bolnavi, cei care au fost internati cu forta in spitalele psihiatrice“. Mai intii ca nu e adevarat. Cei mai multi dintre ei nu erau cu adevarat bolnavi.

Dar, chiar daca admitem ca unii dintre ei erau, poate, structuri psihologice mai fragile (nu este deloc vorba despre cei care sint azi aici), chiar daca unii prezentau anumite trasaturi psihologice, ceea ce este important este ca ei nu erau „ingrijiti“, luati in primire de organisme medicale pentru a fi vindecati, ci pentru a fi persecutati, pentru a li se pune calusul in gura, pentru a fi distrusi prin metode farmacologice si prin simpla detinere fortata. Asta este important – faptul ca medicina isi trada scopul ei fundamental, care este de a face binele, ca medicina era pusa in slujba represiunii. Acest lucru nu a fost recunoscut niciodata. Un episod interesant a fost discutia mea cu ministrul Justitiei, era pe vremea Guvernului Stolojan, un guvern de asa-zisa coalitie. Ministrul Justitiei era un fruntas liberal – care este si astazi fruntas liberal, senator – si i-am scris spunind ca Ministerul Justitiei ar trebui sa ia o masura prin care sa declare ca aceste internari au fost abuzive, ca statul roman actual, adica cel din 1994 sau 1995, se desolidarizeaza de aceste fapte. Ei bine, ministrul Justitiei mi-a raspuns printr-un sef de cabinet, spunind ca, intrucit acesti oameni nu au fost niciodata condamnati si au fost scosi din circuitul justitiei, justitia nu poate face nimic. Eu consider ca rolul unui ministru este de a face ceva atunci cind nu se poate face nimic. Fiindca altfel nu avem nevoie de ministri, simplii functionari ne sint suficienti. Iata, asta s-a intimplat. Si vreau sa spun ca asta s-a intimplat pe fondul unei mizerii extraordinare. Am vizitat atunci, impreuna cu o delegatie a Asociatiei Americane de Psihiatrie, Spitalul Psihiatric din Poroschia; am vazut ca erau lanturi, ca bolnavii erau tinuti in lanturi. Aceasta desconsiderare a omului nu era rezervata, asadar, detinutilor politici – de ea „beneficiau“ toti cei care aveau nevoie de ingrijire psihiatrica.

Si am fost ingrozit in primavara acestui an, 2003, sa citesc in Evenimentul zilei ca la Poroschia sint inca prezente lanturile pentru a-i imobiliza pe bolnavii psihici agitati. Era chiar o fotografie a unei camere, in care bolnavii erau legati de paturi cu lanturile, si aceasta fotografie se putea aproape suprapune cu imaginea pe care o vazusem eu in 1992. Acesta a fost pentru mine un simbol al imobilismului in care se gaseste psihiatria romaneasca, dar si al inertiilor teribile ale societatii noastre, acum, dupa 14 ani de incercari de a scapa definitiv de comunism. Sigur ca internarile politice nu mai sint posibile, nu au mai fost – vreau sa subliniez acest lucru, pentru a risipi un echivoc; dar, dupa cum s-a mai spus, o societate care nu isi recunoaste relele e condamnata sa le repete, si de aceea sint constient de importanta faptului de a vorbi despre ele in fata voastra, a tinerilor, care veti face tara de miine. Va previn, deci, ca raul se poate intoarce oricind. Va multumesc.

Stéphane COURTOIS:
Multumesc dr. Vianu pentru acest expozeu atit de personal. Cred ca v-a facut sa intelegeti ca uneori, in viata, sint decizii foarte importante de luat. In aceasta adevarata conferinta despre comunism, dr. Vianu a citat un discurs al lui Ceausescu care confirma ceea ce a spus ieri Lucretia Jurj spartizana din muntii Apusenit – ca ea, sotul ei si ceilalti membri ai grupului lor au fost persecutati pentru ca nu gindeau la fel ca activistii comunisti. De fapt, comunistii sint de un asemenea fanatism ideologic, incit nici nu-si pot imagina, nici nu pot accepta ca ceilalti ar putea sa nu gindeasca la fel ca ei. Deci, fie sint inamici politici – si atunci sint impuscati sau inchisi, fie sint nebuni – si atunci trebuie internati. Celor care sint aici pentru prima data le recomand sa discute cu colegii lor care au fost si anul trecut si care au asistat la extraordinara conferinta a lui Vladimir Bukovski. Bukovski a explicat in detaliu cum regimul sovietic a incercat sa-l distruga internindu-l intr-un azil psihiatric.

Mai este un punct pe care as vrea sa-l subliniez din ceea ce a prezentat dr. Vianu. Poate ca nu ati fost atenti, a fost chiar la inceputul conferintei: cuvintul „obscurantism“. Comunistii au practicat sistematic obscurantismul. Adica, pe de o parte organizeaza ignoranta poporului – iar pe de alta, utilizeaza stiinta in alte scopuri decit ale ei. Din acest punct de vedere se intilneste cu anumite puncte ale nazismului. A existat un doctor nazist foarte cunoscut, dr. Mengele, care a facut experiente pe oameni vii, experiente bineinteles absurde. Era o deturnare obscurantista a stiintei. In fine, un ultim cuvint. As vrea sa va reamintesc ca practicile discutate de dr. Vianu au existat inca de la inceputurile regimului comunist. In 1918 a avut loc la Moscova ultima manifestatie publica a unei opozitii politice, Congresul Partidului Socialist Revolutionar. Partidul Socialist Revolutionar obtinuse cele mai multe voturi la alegerea Constituantei. Era condus de o femeie celebra, doamna Spiridonova. In timpul acestui congres, bolsevicii au taiat curentul, apoi i-au arestat pe toti si au internat-o pe doamna Spiridonova intr-o clinica psihiatrica, unde a murit multi ani dupa aceea... Ii dau cuvintul domnului Alexei Masec.

Alexei MASEC:
Va multumesc, dle profesor. Sint fericit ca ma aflu aici si ca aici se spune adevarului pe nume. „Veti cunoaste adevarul si veti fi liberi“, se spune in Scriptura. Multumesc dnei Ana Blandiana si dlui Romulus Rusan pentru ca m-au invitat. Eu o sa va vorbesc despre folosirea psihiatriei in Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca. Am fost medic psihiatru timp de peste 35 de ani intr-un spital clinic si deci cunosc situatia si pe dinafara, si pe dinauntru; le-am vazut pe toate. Ma voi stradui sa va vorbesc despre aceste lucruri intr-un mod cit mai accesibil.

Dupa cum se stie, in 1945, dupa ce a trecut tavalugul militar strain peste noi, a urmat dezmembrarea tarii. Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca a fost „fabricata“ unind teritoriul fostei Republici Socialiste Autonome Moldovenesti de dincolo de Nistru, care intra in componenta Ucrainei, cu teritoriul Basarabiei (mai putin Nordul si Sudul acesteia). In aceasta republica, de la inceput au fost impuse noi principii – in mod dureros, fortat, in toate domeniile de activitate. Bineinteles, si in medicina. Voiau sa faca omul nou, homo sovieticus. Nu dupa mult timp, s-a observat ca medicina sovietica e depasita de medicina din statele libere, occidentale. Cel mai mult a avut de suferit psihiatria. Dl prof. Courtois a mentionat un caz ceva mai vechi, dar cel mai frecvent a fost folosita psihiatria in scopuri politice de la Hrusciov incoace.
La inceput, profesor, sef de catedra, psihiatrul Nr. 1 a fost un rus care a venit la noi in urma unui mare scandal la Moscova (cum nu si-a mai putut gasi un loc de munca acolo, a venit in Moldova). Despre Alexei Molohov, profesorul Molohov, as putea sa va spun ca numai stiinta nu a facut. Dupa moartea lui, i-a urmat in functie prof. Alexandru Nacu. Credeam cu totii ca treburile se vor schimba, cit de cit, spre bine. Imi permit sa anticipez si sa spun ca eu insumi m-am facut vinovat ca am scris doua articole (unul in urma cu vreo 27 de ani, unul in urma cu 5-7 ani) despre mancurti*.

Mancurtii, dupa opinia mea, sint mai rai decit veneticii; iar in domeniul psihiatriei, pina in ziua de azi, ramin la nivelul sovietic. In intregul imperiu rus stapinea aceeasi dictatura. Patriarhul psihiatriei sovietice era acad. Andrei Svejnevski, erou al muncii socialiste. El a descris o boala, schizofrenia cu decurgere moderata, nerecunoscuta de nici un alt for psihiatric din lume. Mai mult decit atit, medicii, chiar in Uniunea Sovietica, in discutii particulare, mai putin oficiale, spuneau ca e gresit sa pui diagnosticul schizofreniei atunci cind nu are loc degradarea personalitatii umane. Dar prin acest diagnostic, folosind deci psihiatria in scopuri politice, regimul rezolva dintr-o lovitura mai multe probleme. Omul caruia i se punea acest diagnostic pierdea toate drepturile, pe viata. Nu avea dreptul sa fie ales, sa aleaga etc., fiind considerat bolnav mintal. Si daca, pina la urma, cineva il angaja, totusi, pe un post oarecare, la cea mai mica greseala putea fi „luat“ si dus la spitalul de psihiatrie, pe motiv ca i s-a agravat starea... Unii faceau acest lucru chiar cu placere, voi oferi date concrete in continuare, si nu putine. Cert este ca psihiatria a fost o arma pentru regimul comunist, o arma indreptata impotriva populatiei.

Fiind intrebat in anii din urma prof. Nacu de un corespondent de la Flux daca s-a folosit psihiatria in scopuri politice, in timpul stapinirii sovietice, la noi in republica, a spus (am sa dau un citat): „Atita timp cit m-am aflat in functia de psihiatru principal al R.S.S. Moldovenesti, sint ferm convins ca nu am cunoscut (sic!) nici un caz de violare a drepturilor cetatenesti prin internare in Spitalul clinic de psihiatrie Costiujeni. Pot afirma cu toata convingerea ca nici un om sanatos nu a fost internat aici cu diagnostic de ordin politic“. S-a facut ca uita ca, in urma deciziei lui si a comisiei pe care o conducea, a fost internata nu putina lume, si nu numai in Costiujeni, ci si in alte azile speciale, despre care a vorbit si dl Vianu. Culmea fatarniciei si a minciunii. Fiindca toata lumea stie ca in toate republicile-colonii ale Uniunii Sovietice se promova aceeasi politica, dirijata de „cel mai central“ Comitet Central.

Daca dr. de garda nu putea rezolva o problema, intervenea Comisia. Persoana „suspecta“ era pusa, deci, in fata comisiei conduse de prof. Alexandru Nacu, cunoscut in colectiv drept un om de autoritate fara autoritate. Din comisie mai facea parte Mihail Zineac, seful Spitalului Clinic de Psihiatrie de la Costiujeni, care fusese inainte seful unui spital dintr-un sat de linga Orhei si, atunci cind Procuratura a inceput sa se intereseze de anumite activitati ale lui, si-a gasit refugiul in partid (dupa cum stiti cu totii, pe membrii de partid nu-i judeca nimeni). Zineac a fost transferat la Chisinau sa lucreze in calitate de medic-sef adjunct.

Iar seful spitalului, care era un rus, sovin convins, spunea deschis ca va pune intrebari la biroul de partid, deoarece e evident ca Zineac nu stie psihiatrie, si va cere sa fie eliberat din functie. Dar nu a fost sa fie asa. Zineac avind o ruda sus-pusa (la inceput, adjunct de ministru, mai tirziu chiar ministru), seful rus a fost scos la pensie, iar numitul Zineac a fost pus sef. Dupa citiva ani de activitate in calitate de medic-sef, Spitalul Clinic de Psihiatrie, unul dintre primele zece din Europa, era deja la pamint. Si nu a fost eliberat din functie ori transferat undeva – ci a fost inlaturat „cu muzica“ din functie. A treia persoana membra a comisiei despre care vorbeam era Maria Vakalova, o femeie cu care am fost, un timp, coleg de sectie. Seful sectiei respective era Leiba Smilovici, un medic care inainte de razboi lucrase la Socola. Acesta m-a preferat pe mine, iar pe Vakalova a retrogradat-o pe buna dreptate. Partidul, insa, a judecat altfel. Dupa numai citeva zile, Maria Vakalova a fost aleasa secretara de partid si, cum partidul conduce si ne-a dus ani de zile pe calea cea dreapta, imediat dupa aceea a fost numita medic-sef adjunct, neavind nici cultura profesionala, nici cultura generala. Alt membru in comisie era Dumitru Mierla, care si acum lucreaza la Costiujeni, desi – dupa parerea mea – e el insusi alienat mintal: ca endocrinopat, ura pe toata lumea si era foarte brutal cu prizonierii politici. O alta membra era Lidia Kunikovski, o persoana cu reputatie dubioasa, devenita medic-sef adjunct. Alt membru: Rodomir Kisleakovski, om care a ajuns la noi in urma unui scandal in Bielorusia (dupa tipar, cum in toata Bielorusia nu si-a mai putut gasi de lucru, a venit la noi), membru permanent in Biroul de Partid, activist de partid si de pahar si sef de sectie. El a fost numit de Biroul de Partid, ceva mai tirziu, „reeducatorul“ meu personal.

Ma chema sefa Vakalova, adjuncta a „sefului mare“, cu fisele medicale, mi le controla si imi spunea: Vi, Alexei Antonovici, rabotaete, nu vas esti idei vi nesoglasti ideologhiceschi nasem parti – adica: „Dvs lucrati, dar nu sinteti de acord cu ideologia partidului nostru“. Ulterior, Kisleakovski a facut declaratii false pe linga autoritatile americane si a emigrat in SUA. Altul, Ilie Batiusko, venit tot de la Socola, era medic psihiatru legist. Mai faceau parte din Comisie uneori si medicii psihiatri de sector – uneori erau invitati si medici psihiatri de la Catedra.
As vrea mai intii sa va arat, prin citeva exemple, cum erau internati oamenii, iar apoi sa va vorbesc despre tratament. Numele unuia dintre „pacienti“: Vasile Munteanu. A terminat Institutul din Odessa si lucra in Chisinau la Institutul Politehnic, pe un post de conferentiar. Isi terminase teza de doctorat, era primul pe lista celor care ar fi urmat sa primeasca apartamente de la stat si l-au chemat la organizatia de partid, propunindu-i sa devina turnator. A refuzat. In vremea aceea, la Chisinau era fierbere puternica in sinul studentimii (pe atunci, pe cind au fost arestati Gheorghe Ghimpu, Usatiuc si, tradati, arestati, judecati cu usile inchise, au fost dusi in Gulag; si cind, in plina zi, Mihai Morosanu a pus flori la monumentul lui Stefan cel Mare). Dupa ce a refuzat, Munteanu a fost lasat sa lucreze, dar era deja pe lista neagra. Se practicau, in vremea aceea, sedinte de partid deschise. Partidul avea „oratorii“ lui, hotaririle se stiau dinainte, dar foloseau ca fatada sedintele de partid deschise – si Vasile Munteanu a hotarit, intr-o asemenea sedinta, sa ia cuvintul. A spus ca, la noi in republica, lucrurile nu merg bine si ca uneori merg rau de tot, din motiv ca nu putini factori decizionali nu corespund; ca sa mearga treburile mai bine, a adaugat, aceia care urmeaza sa ocupe posturi importante, inainte de a le ocupa, ar trebui sa fie testati. Consecinta? Imediat a fost convocat la Biroul de Partid, care a tras concluzia ca Munteanu vrea sa faca o revizuire a politicii partidului.

Dar cum ar putea cineva sa puna in discutie politica partidului, care e atit de inteleapta si de dreapta? Nu dupa mult timp, la Vasile Munteanu acasa a venit salvarea de la Costiujeni – cu o echipa de medici psihiatri si trei kaghebisti. Au intrat in casa, i-au luat sotia de mina si au dus-o in bucatarie. Tot asa i-au luat fiul si l-au dus pe balcon. „Gura, pe el il ducem la Costiujeni“, li s-a spus. L-au dus mai intii la medicul de garda din spital. Acesta, dupa ce a stat de vorba cu Munteanu, a vazut ca e o problema care il depaseste – deci i-a dat un pat si i-a spus: „Miine dimineata o sa se intruneasca o comisie cu care o sa stati de vorba, sa va rezolvati problema“. A doua zi s-a intrunit comisia si, fara multe discutii, l-a aruncat pe bietul om dupa gratiile spitalului. Prima data, l-au tinut in spital 75 de zile. Sotia lui a venit de 73 de ori sa-l vada. Se adresa dr. curant si ii spunea: „Dati-i drumul sotului meu, si or intelege ei acolo la organizatia de partid. Mi-e greu, am doi copii“. Si dr. curant ii spunea ca sotul ei suferea de o boala foarte periculoasa, e periculos pentru societate, deci trebuie sa i se aplice un tratament. Bineinteles ca nu l-au externat, nu l-au eliberat. Iar lui Vasile Munteanu insusi, care cerea sa fie externat, acelasi medic ii spunea: Ia budu tibea licit ot tovo sto, ta ne liubis sovietski vlasti. Ia tibia nauciu... – „eu o sa te tratez aici pentru ca tu nu iubesti puterea sovietica. Am sa te invat eu cum sa iubesti puterea sovietica“. In concluzie, nici vorba de aspect clinic; omul era tinut la psihiatrie din motive sociale, politice, ideologice.

Ne-am putea intreba: si cum ramine cu Juramintul lui Hipocrate? In toate publicatiile mele am spus raspicat: nu a fost niciodata la mijloc o greseala; toate acestea s-au intimplat ca rezultat al politicii impuse de partid. Conform legii care functiona pina si in statul-mamut sovietic, medicii nu aveau voie sa accepte asa ceva – dar una spunea legea, si alta cerea Partidul. Si, in ultima instanta, toata lumea „mergea pe mina“ partidului comunist, toti respectau in primul rind juramintul dat partidului comunist.
Nu demult, in Parlamenul Republicii, prof. Viorel Prisacaru a citit o declaratie pe aceasta tema – scrisa, de altfel, de mina mea. Cind a inceput sa citeasca declaratia, toti deputatii majoritari s-au ridicat si au iesit din sala. Asa ca, sa va fie clar de la bun inceput: sa spui adevarul nu e atit de usor, nici in contextul actual.

Un alt caz despre care as vrea sa vorbesc este Mihai Andronic, inginer. Au venit cu salvarea si nu i-au spus nimic, l-au dus la Costiujeni. Comisia respectiva l-a internat. A stat 4 luni de zile. Pe urma l-au externat si s-a dus acasa. La serviciu, l-au intrebat unde a fost. „M-au dus la Costiujeni.“ Conducerea Institutului Politehnic a intrebat, printr-o scrisoare, conducerea de la Costiujeni de ce s-a intimplat acest lucru. Raspuns: „Inginerul Mihai Andronic nu s-a aflat in spitalul clinic de psihiatrie, nu a primit tratament, nu se afla in evidenta“. La noile intrebari din partea Institutului Politehnic, Andronic a mentionat ca a fost vizitat acolo de sotie si de colegii de serviciu. Pina la urma, indignat, a dat in judecata spitalul – si, din fericire, judecatorul a fost un om cu scaun la cap si a dat o hotarire corecta. Am aici documente noi referitoare la persoana lui Andronic si le voi citi. „Hotarire in numele legii, la 14 aprilie 1997 [...] s-a constatat faptul aflarii ilegale si fortate din motive politice a cetateanului Andronic Mihai in Spitalul Clinic de Psihiatrie din Ministerul Sanatatii din RSS Moldova in perioada august 1976-noiembrie 1976.“

Sint foarte multi in situatia lui Mihai Andronic, nu numai in Chisinau, ci si in judete. Mai am documente, voi citi inca unul, tinind tot de cazul Andronic. Iata de ce a fost dus la Costiujeni... A fost arestat un om pe nume Soltoianu. S-a banuit ca el se ocupa cu activitatea antisovietica. A fost arestat, judecat si trimis in Gulag. Ce legatura e intre Andronic si Soltoianu? Banuiau securistii ca Andronic a stiut despre activitatea antistatala, antisovietica a lui Soltoianu, dar nu a anuntat autoritatile – si, daca nu a anuntat, e nebun: la Costiujeni cu el! Pentru patru luni. Mai am un certificat de pe data de 29 martie 1993: „In baza hotaririi incorecte a judecatoriei el a fost concediat de la serviciu si i-au fost stirbite si alte drepturi. In urma hotaririi judecatorului, el a fost reabilitat complet“. Cu toate acestea, diagnosticul respectiv a ramas pina in ziua de azi, iar Andronic si e inregistrat ca invalid de gradul II pe viata. S-a dus inapoi la serviciu si nu l-au reangajat pe postul ocupat inainte, ca inginer. Daca un om e reabilitat cu adevarat, ar trebui sa fie repus in pozitia de pina la arestare, asa spune legea. Andronic a lucrat insa, dupa eliberare, ca muncitor necalificat, a facut beton. Nici pina in ziua de azi, in concluzie, problema lui Andronic nu e rezolvata.
O alta persoana care a fost incarcerata a fost Pelaghia Smirnova. Aceasta femeie si-a luat inima in dinti si a scris o scrisoare primministrului de atunci de la Moscova, cu urmatorul continut (citez din memorie): „De ce, Nikita Sergheevici, dvs vorbiti despre viata fericita a oamenilor sovietici? Veniti la noi la Straseni si o se vedeti cum nu se mai termina cozile la piine“. Bineinteles ca scrisoarea a fost interceptata, femeia arestata si trimisa de Comisie (din care a facut parte si Ilie Batiusko, psihiatrul legist despre care vorbeam, care a emigrat in America) intr-un azil psihiatric special de la Cazani, unde se afla cei mai temuti infractori, care au savirsit cele mai groaznice crime.

A stat acolo 10 ani, dupa care au trimis-o la Costiujeni, de unde eu am externat-o. Dupa parerea mea, nu a fost bolnava niciodata.
O alta persoana e Fevronia Navraciuc, taranca din Basarabia. Imediat dupa ocupatie, a inceput foametea, au inceput deportarile – ea a fost deportata impreuna cu sotul ei. Dupa moartea lui Stalin, i-au dat voie sa vina acasa. A dormit, un timp, prin casele unde lucra si, intr-un tirziu, a adresat autoritatilor rugamintea sa i se dea inapoi casa, pentru ca n-avea unde sa stea. Locuinta ei fusese cea mai frumoasa casa din sat, iar sovieticii facusera din ea sediul Colhozului. Nu i-au dat nimic, nici macar un loc pe care sa-si construiasca un bordei. Femeia s-a dus la raion, a luat la rind organizatiile raionale, etc. Oamenii partidului l-au sunat pe medicul-sef al spitalului raional si i-au cerut sa faca ceva cu acea femeie care „nu ne da voie sa lucram“. A fost dusa cu masina spitalului la Costiujeni. Comisia de expertiza a aruncat-o dupa gratii, deci, pe motiv ca-si cerea casa ori un loc de casa. Calvarul ei a durat ani de zile.
Iata, deci, cum era folosita psihiatria in scopuri politice: era destul sa atingi interesele mai-marilor zilei (ori ale regimului), ca sa fii pur si simplu luat din casa si declarat bolnav.

Sa trecem acum la un alt aspect: cum erau tratati „bolnavii“? Daca omului i-a fost schimbat, din motive politice, statutul social de om sanatos in acela de bolnav mintal, primea el acelasi tratament ca si ceilalti? Inainte de a discuta propriu-zis tratamentul, o mica introducere in clinica acestei boli, schizofrenia. Schizofrenia poate fi, ca forma, simpla, paranoida sau catatonica. Intotdeauna are loc o degradare a personalitatii umane, dupa cum am spus deja. Atunci cind nu are loc degradarea si omul traieste in lumea reala, se orienteaza corect, nu poate fi vorba despre schizofrenie. Forma paranoida e asociata cu halucinatii. Cea catatonica poate fi: catatonie agitata si stupoare. Ne vom ocupa mai ales de forma paranoida, fiindca acest diagnostic se fixa de regula prizonierilor politici: schizofrenie, forma paranoida, comportament antisocial cu desfasurare lenta (dupa Snejnevski). Psihiatria era condusa – de la Moscova – de Institutul Central de Psihiatrie Legala Serbski. In acest institut au fost incarcerate personalitati celebre, de pilda un evreu care a devenit, ulterior, ministru in Israel; un erou al natiunii ucrainene, Piotr Grigorenko, a fost incarcerat si el acolo.

Trec acum la tratament. Pacientii primeau un medicament numit sulfazina. Cine a citit cartea lui Bukovski stie de acolo cum se putea folosi sulfazina. Eu voi descrie o alta metoda. Sulfazina se pregatea ex tempore la farmacie; se incepea injectarea de la 1 cm3 pina la 7 cm3. E un tratament barbar, criminal, injectia aceea fiind foarte dureroasa. La inceput, oamenii se zvircoleau in pat, dar mai tirziu, de la a treia, a patra injectie, ajungeau ca nu se mai poata misca, nici degetele nu mai puteau sa le miste. Imi amintesc un Congres unde se povestea de un pacient tratat cu sulfazina. Daca, la inceput, pacientul sustinea ca rusii ne-au ocupat tara, ca nu e o tara, ci un imperiu, ca ne-au facut rau – dupa tratament, el deducea din intrebarile adresate de medic ce trebuie sa raspunda si spunea: „nu este adevarat ce am spus, am gresit, Uniunea Sovietica ne este prieten, rusii ne ajuta permanent“. Se constata astfel ca, in urma tratamentului, idelie gresite pe care le exprima „din cauza bolii“ s-au dezactualizat. Deci, tratamentul a fost de folos. Iata un tratament si un rationament la fel de barbare.

Trec la alta metoda – tratamentul cu hapoleridol. Este un medicament antihalucinogen si e foarte toxic. Se foloseste intotdeauna cu corectori. Fara corectori, medicamentul produce complicatii organice grave ale sistemului nervos central. Dl Bukovski spune, in cartea sa, ca ii face pe pacienti sa se comporte ca si cum ar suferi de Parkinson: tremura mai tare ca alcoolicii, li se strimba gura, le curge saliva si medicii psihiatri au o expresie, spun ca „bolnavii danseaza“. Se pune intrebarea: de ce le dadeau doze maxime, fara corectori? Unor oameni care in viata lor nu au avut halucinatii? Nu cred ca, pentru a raspunde, trebuie sa ai cunostinte biologice sau de medicina, raspunsul e simplu: regimul voia sa faca din oameni neoameni. Nu conta Juramintul lui Hipocrate – ci doar acela fata de partidul comunist. Imi pare rau ca timpul nu-mi permite sa spun mai multe.

Stéphane COURTOIS:
Vreau sa multumesc dr. Masec pentru aceasta expunere din care sint de retinut doua aspecte foarte importante: mai initi, ca in sistemul comunist nu numai ca nu trebuie sa gindesti diferit fata de cei care conduc tara, dar mai trebuie si sa-ti manifesti public dragostea fata de puterea care este de fapt calaul tau – aceasta este marea „calitate“ a intregului sistem comunist; a doua tema de reflectie este aceea a falselor elite promovate de comunism. In orice societate exista elite „naturale“, care se evidentiaza de la sine. In fruntea medicilor sint cei mai buni medici, in fruntea juristilor – cei mai buni juristi etc, etc. In sistemul comunist, nu. Adevaratele elite, cele cu adevarat competente, sint indepartate – daca nu sint exilate sau exterminate. Va reamintesc ca, in 1920, Lenin a trimis in exil un intreg vapor cu marea elita rusa. In Cambodgia, Pol Pot i-a asasinat pe toti cei care purtau ochelari si aveau un stilou, considerati a constitui elita. Comunistii au adus in fata o falsa elita.
Evident, una dintre marile probleme ale postcomunismului este de a elimina aceste false elite de pe scena istoriei si de a face ca adevaratele elite sa-si regaseasca locul. Este o problema de mare actualitate.
Acum ii dau cuvintul lui Vasile Paraschiv.

Vasile PARASCHIV:
Dragi participanti, sint una din cele peste doua milioane de victime ale dictaturii comuniste din Romania. Am fost internat de mai multe ori in spitale de psihiatrie din Romania pentru motive politice. Prima data in 1969, dupa ce cu patru-cinci luni inainte hotarisem sa ma retrag din PCR, al carui membru eram din 1946, pe motiv ca partidul incalca legile tarii si Constitutia si a intors spatele muncitorilor. Mi-am facut cunoscuta decizia intr-o adunare generala de alegeri in partid, public si deschis, ca sa vada toti colegii mei si sa-mi urmeze exemplul. Din pacate, nimeni nu mi-a urmat exemplul si, in 1969 (iulie 28), am fost internat cu forta in spitalul de nebuni din Urlati, jud. Prahova.

A doua oara am fost internat in 1971. Ceausescu, sub influenta evenimentelor din Polonia, a promis ca se va tine un Congres al Sindicatelor in aprilie 1971, in cadrul caruia se va decide largirea drepturilor sindicatelor. Atunci eu am adresat o scrisoare CC al PCR si UGSR in care am facut 11 propuneri, cerind ca, daca partidul doreste cu adevarat sa liberalizeze viata sindicala romaneasca, atunci sa puna in discutia congresului aceste propuneri, sa le adopte si sa fie aplicate practic. Raspunsul? O noua arestare si internarea mea cu forta in Spitalul de Psihiatrie de la Voila, Cimpina.
In 1976, decembrie, impreuna cu prietenul meu Alexandru Ungureanu din Bucuresti, vechi militant al Partidului Social-Democrat Roman condus, inainte, de Constantin Titel Petrescu, am redactat textul unei scrisori in sprijinul si in apararea social-democratilor din tara noastra si am adresat-o Europei Libere. Aceasta scrisoare a cazut in miinile Securitatii si, la 1 decembrie 1976, din nou am fost arestat si internat cu forta la Voila. De fiecare data cind ma loveau, cind ma internau in diferite spitale, vointa, hotarirea mea de a lupta se amplifica, deveneam din ce in ce mai dirz, pentru ca imi dadeam seama ca am dreptate si ca ei ma pedepseau nevinovat.

In februarie 1977 l-am cunoscut pe scriitorul Paul Goma, am semnat Scrisoarea sa deschisa, adresata Conferintei post-Helsinki de la Belgrad, si am fost din nou arestat de Securitate, care ii pazea locuinta, dus la Militia din Bucuresti, cartierul Drumul Taberei, unde mi-au cerut – m-au obligat – sa dau o declaratie in care sa retractez semnatura pusa pe scrisoarea lui Paul Goma. Am refuzat sa fac acest lucru, drept rezultat am fost batut pina la pierderea cunostintei. Dupa ora 12 noaptea, am fost urcat in masina si dus la Securitatea din Ploiesti si de aici, a doua zi dimineata, internat din nou – la spitalul de nebuni din Sapoca, jud. Buzau, unde am fost dat in primire directorului, dr. Anton Nicolau. Acesta, fara sa ma intrebe de ce am fost adus acolo (ma adusesera doi militieni in uniforma), a dat ordin sa fiu internat la Sectia 2 a acestui spital, aceasta sectie fiind cea rezervata bolnavilor periculosi – bolnavi incurabili, violenti.

Daca la militia din Bucuresti (Drumul Taberei) am vazut moartea cu ochii, la Sapoca, jud. Buzau, Sectia 2 am vazut iadul pe pamint. Aici, femei mai mult dezbracate, cu sinii goi, cu parul despletit, pline de singe pe fata, cu rochiile rupte circulau peste tot agitate, barbatii mergeau in pas de defilare si cintau (unii cintece de jale, altii cintece de dor) – era un balamuc in adevaratul sens al cuvintului. Am uitat sa spun ca in toate celelalte spitale unde am fost, la Urlati si Voila, nimeni nu mi-a administrat, nimeni nu m-a obligat sa urmez vreun fel de tratament – eram doar internat si tinut acolo sub supraveghere. La Spitalul Sapoca, insa, dr. Anton Nicolau, care era un agent al Securitatii, m-a obligat sa urmez un tratament medical ambulatoriu. Asistentele imi puneau in palma 5-7 (poate mai multe) pastile, ma obligau sa le inghit, eu le bagam in gura, apoi le treceam sub limba, imi dadeau un pahar cu apa si trebuia sa deschid gura, deschideam gura, dupa aceea imi spuneau ca sint liber. Iar eu mergeam la WC si le aruncam pe toate acolo. Asa am procedat din prima pina in ultima zi. Sint convins – si medicii prezenti aici pot confirma – ca, daca as fi inghitit acele pastile, m-as fi imbolnavit cu adevarat si azi nu as fi fost in fata dvs. M-am tot intrebat cum de mi-a venit ideea sa tin pastilele sub limba – si am ajuns la concluzia ca Dumnezeu mi-a dat-o, caci altfel eram mort de mult.

Dupa iesirea mea din spitalul de la Sapoca, Securitatea a intocmit un dosar pe baza caruia Tribunalul Prahova urma sa ma condamne sa traiesc intr-un spital de psihiatrie toata viata. In acest scop, Securitatea a trimis o scrisoare la Laboratorul de Medicina Legala: „Alaturat va inaintam un exemplar din rezolutia noastra numarul... prin care s-a dispus efectuarea unei expertize medicale psihiatrice in cadrul laboratorului dvs in cauza penala ce formeaza obiectul dos. 97/1976 privind pe Paraschiv Vasile, cercetat pentru savirsirea infractiunii de propaganda impotriva orinduirii socialiste, prevazuta si pedepsita de art. 166 al. 2 Cod Penal“. Deci, scrisoarea trimisa la Europa Libera insemna propaganda impotriva orinduirii socialiste. Semneaza aceasta dispozitie, aceasta hotarire organul de cercetrare penala, locot.maj. Dobre Ticu. Am fost dus in fata comisiei de expertiza medicala de la Laboratorul din Ploiesti. Va citesc citeva cuvinte: „Urmare adresei dvs numarul... subsemnatii dr. Honet Valeriu, medic legist la Lab. Jud. Prahova de medicina legala, Constantin Botez, specialist psihiatru, si dr. Petre Baltaretu, specialist neuropsihiatru, am examinat astazi 1.XII.1976 pe Vasile Paraschiv, 48 de ani, Ploiesti, str.... identificat cu buletin... pentru a stabili daca este bolnav mintal, daca fapta a fost comisa cu discernamint [...] Concluzii: din dosar reiese ca in perioada 1970-1976 a conceput si redactat mai multe scrisori cu continut ostil orinduirii noastre socialiste, dintre care pe unele le-a expediat pe adresa unor posturi de radio straine. Deoarece are potential de periculozitate, propunem ca masura de siguranta internarea sa la un spital pentru bolnavi cronici mintali (Calinesti, jud. Prahova) pina la eventuala sa insanatosire“. Dar Calinesti, jud. Prahova nu este un spital, ci este un camin de bolnavi mintali cronici, fara speranta de insanatosire. Aici a hotarit PCR sa ma trimita pe mine, in acest spital, pentru motivul ca am conceput si redactat citeva scrisori pe care le-am trimis la Europa Libera, pentru motivul ca mi-am permis sa am pareri diferite de ale PCR.

In aceasta situatie, la 5 august 1977 am fost dat afara cu forta, de catre director, din intreprinderea unde lucram, din sala de sedinte unde fusesem trimis obligatoriu, de teama ca nu cumva sa iau acolo cuvintul si sa iau apararea muncitorilor, pentru ca se lucrau 12-14 si chiar 24 de ore in ultimele zile ale lunii. Eu am refuzat sa execut ordinul, „de ce sa ies afara?“. „Nu discutam, iesi afara!“ „Nu ies, aici sint in fata adunarii generale si numai ea are dreptul sa ma dea afara.“ In aceste conditii, l-au pus pe presedintele de sindicat sa supuna chestiunea la vot. Nimeni nu a ridicat mina. Toata lumea era surprinsa.

Atunci, directorul s-a enervat, a coborit de la tribuna, a venit la mine, mi-a dat o palma, m-a imbrincit si asa am fost scos din sala, temindu-ma ca, daca il lovesc la rindul meu, nu fac decit sa demonstrez ca Securitatea a avut dreptate cind a spus ca eu pun viata oamenilor in pericol. De aceea, am preferat sa ies, convins fiind ca va veni o zi cind toti vor da socoteala. Aceasta a fost „picatura“ care m-a facut sa plec in Occident, unde as fi putut sa vorbesc – pentru ca in tara nu puteam sa vorbesc. Nu aveam dreptul sa mai iau parte la sedintele de sindicat, desi eram membru si plateam cotizatie lunara. Ofiterii de securitate se tineau la 10-20 metri in spatele meu, oriunde ma duceam. Colegii nu mai aveau voie sa-mi vorbeasca, eram complet izolat. Telefon, corespondenta, nu le scapa nimic. Nu mai aveam cum sa stau cu cineva de vorba, toata lumea ajunsese sa fuga de mine.
Am hotarit sa cer pasaport sa plec in Occident, sa vorbesc liber, sa arat care este situatia in Romania. Mi-au dat pasaportul in 24 de ore, crezind ca si eu sint ca toti ceilalti, care doreau pasaport ca sa faca o „excursie“ in strainatate si care, dupa aceea, nu se mai intorceau niciodata acasa, solicitind reintregirea familiilor lor acolo. Eu insa am plecat cu un scop: ca sa vorbesc, sa arat in ce conditii se munceste in Romania, sa spun ca muncitorii romani sint lipsiti total de drepturi si de libertati sindicale, sa iau legatura cu sindicatele franceze, sa fac o contraexpertiza medicala cu medici renumiti din Franta.

La 27 ianuarie 1978 am ajuns la Paris. Am tinut prima conferinta de presa pe tema folosirii psihiatriei in scopuri politice in Romania, conferinta organizata si sprijinita de scriitorul Paul Goma si de dr. Ion Vianu. A urmat a doua conferinta de presa – pe tema crearii de sindicate libere in Romania. Am acordat mai multe interviuri posturilor de radio straine si corespondentilor de presa de la Paris si am facut o contraexpertiza medicala. Iata rezultatul, aceasta este scrisoarea originala de la Paris, semnata de o comisie formata din 8 medici psihiatri cu renume mondial. In aceasta scrisoare ei spun: „Dle Vasile Paraschiv, la invitatia comisiei noastre de studii, dvs ati acceptat la 12 aprilie 1977 de a raspunde la intrebarile care vi s-au pus de catre psihiatrii francezi asupra unei practici care ii nelinisteste, cu atit mai mult cu cit ea tinde a dezvolta o neincredere generala in psihiatrie si o discreditare in ansamblu a profesiunii. Psihiatrii francezi, membri ai comisiei de studii, va multumesc pentru marturiile obiective pe care le-ati adus. Va felicita pentru precizia cu care ati raspuns la intrebarile dificile pe care vi le-au adresat si care au evocat amintiri dureroase pentru dvs. Apreciaza grija dvs pentru rigoare, pentru acuratete, modestia dvs in abordarea unor chestiuni care v-au marcat. Si au fost impresionati de calitatile deosebite de care ati facut dovada. Va roaga sa luati cunostinta de inalta lor consideratie si de sustinerea lor in lupta pe care dvs ati purtat-o, pentru a institui dreptul la exprimare libera, care este fundamentul psihiatriei asa cum noi o intelegem“.
Dupa aceste actiuni intreprinse in Paris, m-am urcat in tren si am plecat spre casa. In drum spre casa, la invitatia directorului postului de radio Europa Libera, Noël Bernard, am facut o vizita la sediul acestui post de radio, am dat si acolo un interviu care a fost difuzat – apoi, a doua zi de dimineata, m-am urcat in tren si mi-am continuat calatoria. Cind am ajuns la Curtici, am fost dat jos cu forta din tren si urcat in altul, care mergea in sens invers. Astfel, la 30 aprilie 1978 am fost expulzat din tara pentru ceea ce rostisem – in libertate – la Paris. Ajuns la Viena, i-am anuntat pe prietenii mei din Paris, iar ei au anuntat sindicatele franceze. Acestea, la rindul lor, au anuntat organizatiile sindicale internationale si a inceput un bombardament cu scrisori, telefoane si telegrame la Ceausescu si la UGSR, protestind si cerindu-li-se sa-mi permita sa ma intorc acasa.

Am sosit pe 9 iulie 1978, Ceausescu a fost obligat sa-mi permita reintrarea in tara. Mi-am reinceput activitatea profesionala, dar nu la locul de munca pe care l-am avut inainte de plecarea in Occident, pentru ca acolo imi fusese desfacut contractul de munca pentru absente nemotivate, ci in Ploiesti, de unde am iesit la pensie. In Ploiesti, la noul loc de munca, am dat citire in cadrul unei sedinte de sindicat declaratiei de infiintare a primului sindicat liber din tara noastra, denumit „SLOMR“. Pentru acest motiv, dupa o saptamina, am fost rapit de patru ofiteri de securitate de pe strada, in timp ce ieseam de la serviciu. Am fost urcat cu forta intr-o masina si am fost dus in padurea Paulesti, linga Ploiesti, unde m-au maltratat pina la pierderea cunostintei; m-au lasat acolo, in mijlocul padurii, mai mult mort decit viu.

Inca o data, am continuat lupta. Primisem ordine si dispozitii de la secretarul de partid, de la presedintele de sindicat, de la directorul fabricii in care lucram sa nu mai discut probleme politice cu muncitorii, insa eu am refuzat, le-am spus clar: „eu nu sint membru PCR si nu primesc sarcini politice de la nimeni“. Am continuat sa discut cu muncitorii, discutam in fiecare zi probleme politice, dar mai ales chestiuni sindicale. Dupa aceea, am fost din nou rapit de pe strada, dus intr-o alta padure, in virful unui munte, dincolo de Barajul Paltinu, linga Cimpina, unde, sub amenintarea cu moartea, au smuls de la mine o declaratie de loialitate fata de partid si fata de Securitate, ca informez Securitatea despre ce discuta colegii mei la serviciu, despre Europa Libera etc. La 22 martie ’89 am fost din nou rapit de pe strada si dus in aceeasi cabana, Cabana Florei, in virful unui munte, dincolo de Barajul Paltinu; timp de 7 zile si 7 nopti, fara apa si mincare, m-au batut cu pumnii in fata si in stomac si cu bastonul de cauciuc la talpi, mi-au pus un lat de git, au simulat ca ma spinzura, ca ma omoara, mi-au aratat un sarpe intr-un borcan de sticla de 800 de grame pe care mi-au spus ca mi-l vor baga in sin daca voi spune vreun cuvint familiei sau altcuiva despre ceea ce s-a intimplat acolo.

Apoi, in ultima zi, ca sa fie siguri ca voi muri peste citeva zile, au adus niste aparate, le-au montat pe pereti, la fereastra, in fata mea si, dupa circa o ora de functionare, au intrat la mine sa vada ce fac. Ei erau imbracati in pelerine de cauciuc cu gluga, cu ochelari incrustati in pelerina, pelerine lungi pina la calcii – si mi-au cerut sa ma ridic in picioare. Am incercat, dar nu am reusit. Mi-au cerut a doua si a treia oara, nu am reusit... Neputind deci sa merg pe picioare in urma iradierii cu acele aparate, m-au urcat in masina si m-au predat dr. Moruzi Petre de la Sp. Voila, care, dupa externare, mi-a tinut o lectie de exact 60 de minute, timp in care mi-a spus sa nu mai discut cu colegii, sa renunt la ideile mele politice, sa muncesc si eu cum munceste toata lumea, cu gura inchisa si cu privirea in pamint – caci, daca nu voi face lucrul acesta, atunci voi fi inchis din nou, si nu aici, ci in alta parte, unde va fi mult mai rau. „Si tu stii cum este in spitalele astea ale noastre... Doctorii se acopera cu hirtii, iar bolnavii cu pamint.“ Am iesit din spital, cu toate acestea, si mi-am continuat atit activitatea profesionala, cit si pe cea politica – pina in ultima zi, cind am iesit la pensie.
Inca ceva din foaia de observatie – toate aceste documente fac parte din dosarul de la CNSAS. Diagnosticul pus (asta e foaia de observatie clinica de la spital) este „paranoia, psihoza delirant revendicativa sistematizata; debut 1969, cind se simte nemultumit si se retrage din PCR“.

Aratindu-va toate aceste lucruri dureroase – si nu v-am putut arata, de fapt, nici 10% – va adresez rugamintea sa nu uitati si sa nu iertati niciodata perioada grea a dictaturii comuniste, a anilor 1945-1989. Sa stiti ca sint si alte sute – sau, poate, mii – ca mine. Crimele si nelegiuirile PCR, suferintele si umilintele la care PCR a supus poporul roman in acesti 45 de ani de dictatura comunista au fost cele mai mari si mai grele suferinte din istoria zbuciumata a acestui popor. Sa luptati si sa fiti activi in viata, pentru ca ceea ce s-a intimplat in acesti 45 de ani pina la revolutie sa nu se mai repete niciodata. Sa luptati pentru apararea drepturilor omului, pentru dreptate si libertate, pentru democratie si demnitate, pentru adevar si pentru o viata mai buna a cetatenilor tarii. Sa nu va temeti niciodata de persecutii si nici de represiune, atunci cind cauza dvs este intemeiata pe lege. Revolutia romana din decembrie ’89 ar fi trebuit nu doar sa-l rastoarne pe Ceausescu si sa-l aduca pe Iliescu in locul lui. Ea a avut ca scop rasturnarea lui Ceausescu si a PCR impreuna cu „morala“ comunista, baza activitatii PCR. De aceea, va cer acum dvs sa luptati pentru apararea valorilor morale ale revolutiei romane din decembrie ’89, revolutie facuta cu singele si cu viata a peste 1.100 de tineri ca dvs. Sa nu puneti niciodata mai presus interesul dvs decit interesul general al poporului. Sa invatati de la dascalii dvs tot ce e frumos si nobil si sa aplicati aceste lucuri in practica. Sa invatati foarte bine carte, caci concurenta este mare si grea. Sa obtineti numai rezultate bune la invatatura, sa ajungeti oameni de stiinta, mari specialisti, cu renume national si international, conducatori ai Romaniei. Urmati cu totii sfatul si exemplul meu. Fiti demni si neinfricati, uniti-va cu totii sub acelasi gind si aceeasi idee si atunci veti avea cu totii tot ce va trebuie: dreptate si libertate, democratie si demnitate, adevarul in locul minciunilor. Asta este tot ce pot sa va las eu voua mostenire. Lupta mea, ideile, sfatul si exemplul meu personal. Va multumesc.