OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana PARVULESCU
Intoarcere in Bucurestiul interbelic
Editura Humanitas, Bucuresti,
2003, 348 p., f.p.


La trei ani dupa Alfabetul doamnelor si Prejudecati literare, Ioana Parvulescu publica o noua carte greu clasificabila, aflata la granita dintre istoria literara si roman. Lansata la Bookarest 2003 intr-o voioasa scenografie retro si in prezenta unui public numeros, alcatuit mai ales din tineri – studenti si fosti studenti –, Intoarcere in Bucurestiul interbelic a fost unul dintre evenimentele Tirgului, si pe buna dreptate. Un cuceritor roman istorico-literar scris de o autoare brasoveana de origine si bucuresteana prin adoptie, in care se reunesc sobrietatea meticuloasa, temeinica a scolii germane si gratia cocheta a celei franceze (dublata de nu mai putin „frantuzescul“ ésprit de finesse).


In cautarea Bucurestiului pierdut

Voga cartilor-document despre mai vechiul sau mai noul Bucuresti e inca departe de a se fi stins: cartea de fata raspunde unui orizont de asteptare deosebit de prielnic si isi ocupa „nisa“ fara ostentatie, cu eleganta. Exista, inca, o nostalgie „estetizata“ a interbelicului si, in particular, a „Micului Paris“. Originea ei e de gasit in perioada comunista – cind, in raspar cu demonizarea oficiala, perioada cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale era perceputa – in special de catre lumea buna a Capitalei, dar nu numai – ca un moment de virf al normalitatii, ca un paradis pierdut al libertatii si al bucuriei de a trai; o fantasma opusa unui prezent degradat de mitocania proliferanta si de masificarea fortata.

Bucurestiul interbelic al Ioanei Parvulescu este un obiect in a carui (re)constructie meticulozitatea erudita a istoricului literar si talentul prozatoarei isi disputa intiietatea. S-a vorbit deja de un „calinescianism“ sui generis al Ioanei Parvulescu, insa ceea ce recupereaza autoarea din formula lui
G. Calinescu este mai ales „stiinta inefabila“ de a prinde istoria literara intr-o „sinteza epica“; teoria literara americana a gasit pentru aceasta formula termenul de critifiction. Bucuria de a trai – fie si imaginar – in Bucurestiul interbelic se regaseste in bucuria de a scrie a Ioanei Parvulescu. Pe linga „talentul de prozator“ mai trebuie insa adaugat ceva: farmecul, poezia de care se incarca, pe nesimtite, aceasta naratiune de o claritate aproape clasica. Artificiile compozitionale, inventivitatea formala nu sint agresive, ci prietenoase; nu-si propun sa demoleze conventii, ci sa seduca si sa apropie.


O poetica a detaliilor

Dupa unii, diavolul s-ar ascunde in detalii. Dupa altii – bunul Dumnezeu. Pentru Ioana Parvulescu insa, detaliile contin firescul unei epoci si sint, de aceea, esentiale. De fapt, ea cauta sa restituie o imagine a Totului (caci „Bucurestiul interbelic este locul in care s-a intimplat Totul“) compusa, ca intr-un ochi de insecta, din detalii de viata privata si cotidiana: „Decit sa omit detaliile, prefer sa le exagerez, sa le pun sub lupa. Este metoda cea mai simpla de a calatori in timp, de a te intoarce cu zeci de ani in urma, intr-o vreme cind nimeni din cei pe care-i cunosti acum nu exista“ (p. 10).
Rezulta astfel o imagine proaspata si seducatoare, vazuta „de la firul ierbii“. Pentru reconstituirea ei, Ioana Parvulescu pare a fi persoana ideala. Nu stiu citi dintre istoricii nostri literari mai noi cunosc literatura interbelica mai bine decit Ioana Parvulescu – si, mai ales, nu stiu citi au darul si harul ei narativ de-a o insufleti pe intelesul unui public larg.

Aceasta este, cred, cea mai sigura cale de a-i imprieteni pe tinerii de azi cu literatura interbelica. Scriitorii sint prezenti aici ca „fiinte vii“ – desi de hirtie –, cu preferintele lor literare si culinare, cu localurile si cu animalele de companie favorite, cu plimbarile lor, cu modul lor de a-si petrece vacantele si timpul liber, cu farsele si cu optiunile lor politice si amoroase; istoria lor se impleteste cu aceea a teatrului, a cinematografului, a automobilului, a muzicii – sint, doar, les années folles, epoca jazzului, a modei „sportive“, a emanciparilor. Iar starea librariilor, pretul cartilor (raportat la venitul net pe cap de locuitor) sau presa literara, cu toate avatarurile ei, conduc catre urmatoarea concluzie: pentru scriitorii romani, perioada interbelica a fost – cu toate pacatele ei – cea mai buna dintre lumile posibile...
Petulanta „frivola“ are in spate o seriozitate care impune si o eruditie neostentativa, dublate de o pasiune si de o migala de miniaturist sau de ceasornicar. In ciuda aerului de libertate totala, (aproape) nimic nu e lasat la voia intimplarii. „Romanul“ prinde contur din „carti de interviuri si anchete literare, albume fotografice, casete cu inregistrari interbelice, conferinte radiofonice, almanahuri pentru un public cu un gust indoielnic si anuare statistice“; senzatia de autenticitate si concretete pe care o ofera acest hibrid livresc este mai puternica decit a unui documentar realist „brut“; la sfirsitul lecturii, spiritele nostalgice – si nu numai ele – se intorc cu greu la realitate...


Acasa, in „Micul Paris“

„Nu am dorit o carte exhaustiva [...] ci un decupaj limitat, pe care-l marturisesc subiectiv. Am privilegiat anumite figuri, le-am scos in fata, le-am ales sa fie personaje in cartea mea. Cit despre puzderia de oameni si de informatii pomenite in treacat, rostul lor nu este altul decit de a prinde aerul timpului“ – marturiseste autoarea. Insa aceasta „mica istorie“ cotidiana si intima, a detaliilor semnificative, e una a marilor scriitori interbelici (e drept: si a celor mici sau inca mici, dar nu acestia sint, totusi, in prim-plan). Cartea este o istorie, in sensul de story documentar; nu si o carte de istorie in sens strict. Cu atit mai putin una „exhaustiva“, desi propune – pina la urma – o imagine-cadru totalizanta, integratoare a stilului de viata interbelic. Nu e, apoi, o istorie a Bucurestiului interbelic – cei care se asteptau la asta vor fi, desigur, contrariati –, ci o intoarcere acasa, intr-un loc imaginar care a fost odata ca niciodata real. Este, apoi, reconstructia imaginii unui anume Bucuresti interbelic: Bucurestiul monden – modern si „civilizat“ – al artistilor si, mai ales, al scriitorilor, chiar daca in „franjurii“ imaginii de ansamblu sint prinse si elemente „mai plebee“.

Centrul bucurestean apare cu teatrele, cinematografele, cafenelele, restaurantele, cluburile, librariile, salile de concert, terenurile de sport, magazinele, reclamele si automobilele, cu „crizele mici si personale“ pe fundalul „marilor crize“, cu fascinatia magica a radioului (caruia Sadoveanu ii dedica un adevarat poem metafizic) si a televiziunii, cu extazele si angoasele modernizarii accelerate, cu aventura pasionanta a gazetariei. „Micul Paris“, deci, si mult mai putin Bucurestiul periferic, mizer, cel din – sa zicem – reportajele lui Geo Bogza si Brunea Fox, „orasul descult“ unde „problemele sint de supravietuire“. Bucurestiul pierdut – distrus, demolat si uritit de comunism –, pe acesta cauta sa-l recupereze Ioana Parvulescu, in spiritul unui subtil moralism „estetic“ si pedagogic; in mediul lui, printre oamenii lui se simte cu adevarat acasa, cu valorile lumii lor se simte solidara; de aici, un anume „postmodernism retro“, o instrainare „conservatoare“ fata de prezent, justificata de altfel cita vreme valori precum „politetea innascuta si cea educata, rabdarea, bucuria de a trai par a se fi degradat pina la disparitie in Romania, in anii de dupa al doilea razboi, si va fi nevoie de un timp egal ca intindere si infinit mai bun decit anii din urma ca sa le redobindim, intr-un posibil viitor“ (p. 345). „Bucurestiul descult“ apare totusi in (sub)capitole precum O zi ca oricare alta sau Fotografia zilei, spre a intregi profilul de „oras al contrastelor“. Insa, desi evadeaza uneori din mediile literare pentru a hoinari prin cartierele „democrate“, luind tramvaiele de la, sa zicem, Bariera Vergului la Hipodromul Baneasa, pentru a reconstitui o imagine de ansamblu si pentru a prinde „aerul timpului“, Ioana Parvulescu se intoarce mereu in mediul ei favorit: de la periferii – in intimitatea Centrului, printre prietenii si personajele sale familiare, scriitorii; din istoria politico-sociala in istoria literara; din „istoria mare“ in cea cotidiana, in „microistorie“...

Relativ putine, „evadarile“ din istoria literara sint contributii remarcabile: bunaoara, capitolul inchinat primarului Dem. I. Dobrescu; o personalitate pe nedrept (si, as spune, in mod scandalos) uitata, al carei rol in modernizarea Capitalei este superior chiar celui al mult mai cunoscutului Pache Protopopescu. Rezultatele celor cinci ani de administratie sint uluitoare. Parcurgindu-i realizarile, dar si proiectele nefinalizate (intre ele: metroul, conceput cu citeva decenii inaintea „maretei“ realizari a tov. Nicolae Ceausescu) nu poti sa nu te intrebi, in raspar cu teoreticienii comunismului-ca-proiect-„modernizator“: ce-ar fi fost daca n-ar fi cazut peste noi Cortina de Fier? Rasfoind cu voluptati de arheolog colectiile publicatiilor interbelice, Ioana Parvulescu face dreptate si ingineriei, „progresului tehnic“ din epoca, readucind la lumina din paginile Universului literar figura unui inventator de anvergura mondiala – inginerul Gogu Constantinescu, plasat de revista londoneza The Graphic in 1926 alaturi de Edison si de Marconi...


Album de familie

Compozitional, axa cartii este una de roman foileton; ca intr-o stafeta, ultima fraza a fiecarui capitol este reluata ca „lansator“ in debutul urmatorului. Foiletonul este unul tip puzzle, in care libertatea neingradita si placerea de a se „plimba“ in toate directiile in spatiu (pe jos, in tramvai, cu limuzina, prin parc...) si in timp e concurata doar de scrupulul exactitatii: Ioana Parvulescu fixeaza „pe pelicula“ si amplifica detalii infinitezimale, de la programul filmelor din cutare zi la cinematografele bucurestene la Regulamentul Casei gradinilor publice (cu amenzile de rigoare); reconstituie, din fotografii, desene si insemnari diaristice ale lui Camil Petrescu, chipul doamnei T, suprapus celui al actritei Leni Caler; sau se amuza, nu fara un dram de melancolie, sa puna alaturi – pentru contrastul revelator – imagini, conventii si moravuri din epoci diferite (de exemplu, viata intima a femeii la inceput de secol XX si in anii ’20), sa citeze din Anuarul Academiei liste cu valoarea premiilor literare (de exemplu, capitolul despre leul interbelic); iar in ultima parte a cartii se abandoneaza voluptatilor de colectionar. Capitolul Jocuri de scriitor colectioneaza anecdote, calambururi si jocuri avindu-i ca protagonisti pe scriitorii interbelici; jocul devine serios insa in Binele si raul cotidian (cu trei ramificatii: Viata in negru, Viata in roz, Viata in firescul ei), urmat de Cronologia colectiva care mixeaza, suprarealist, fragmente intime din jurnalele scriitorilor (fara a li se mentiona numele).
Daca personajele favorite ale acestui joc superior al memoriei sint scriitorii, personajul principal este, de departe – judecind dupa frecventa citarilor –, Tudor Arghezi, prezent mai ales in ipostaza gazetarului de la Bilete de papagal (afinitatile „miniaturist-artizanale“ ale Ioanei Parvulescu se fac, inca o data, simtite). Urmeaza Camil Petrescu, E. Lovinescu, Sebastian, Rebreanu, Aderca, Leni Caler, Jeni Acterian... si ceilalti. Cu masca sau fara masca pseudonimelor sau a imaginii oficiale, scriitorii – tineri, batrini sau abia nascuti – apar fixati in insectarele interviurilor, „fotografiati“ in grup, ca intr-un album de familie, in „anul de trecere“ 1920 si in 1940 – „inceputul sfirsitului“ –, se inseriaza in „generatii“ si isi dezvaluie intimitatea neconventionala in Fetele necunoscute ale cunoscutilor, pe fondul zgomotelor cotidiene ale Bucurestiului din Fetele cunoscute ale necunoscutilor. (In paranteza fie spus: poate n-ar fi fost rau ca partea iconica a volumului – ilustratiile „de epoca“ – sa fie mai bogata...)


Pledoarie pentru Bucurestiul interbelic

In conditiile in care controversele pro si contra interbelicului sint departe de a se fi incheiat, Ioana Parvulescu nu evita partile de umbra ale epocii – angajamentele politice adesea dezastruoase ale scriitorilor, intre altele. In dozajul detaliilor „roze“ si, respectiv, „negre“, accentul cade insa cu precadere asupra celor dintii. Caci, dincolo de caracterul reconstitutiv, cartea este o pledoarie asumata pentru Bucurestiul interbelic. Mai mult: o aparare si o ilustrare a interbelicului prin valorile sale dominante: boom-ul si consistenta modernizarii, acel savoir vivre probabil pentru totdeauna pierdut, dar mai ales libertatea si – inca o data – firescul cotidian (acesta, intr-adevar, idealizat). „Aveau de toate“ este unul dintre lait-motivele volumului. Oricum, pledoaria e convingatoare, iar concluzia poate fi cu greu contrazisa: „...in interbelic, nimeni nu era obligat sa ignore raul si sa spuna ca raul e bun, e binele insusi. Nimeni nu era obligat sa taca daca vedea ca imparatul sau ministrul sau savantul e gol. Si nimeni nu stia ce inseamna sa inghiti, toata viata, frica [...]. Ceea ce a urmat a strivit toate acestea, a creat din acei indivizi perfect modelati inainte, fiecare cu personalitatea lui, cu mindria lui si codul sau diferit, indiferent daca traia la mahala sau in centru, o masa indistincta“ (p. 345-346).

In concluzie – o lectura incintatoare, meritind a fi pusa in raftul intii al cartilor despre Bucuresti. Volumul Ioanei Parvulescu are sanse bune sa concureze cu succes pentru titlul de cea mai frumoasa carte romaneasca a anului. Indiferent daca va fi integrata la proza, la eseu sau la istorie literara.