Autor: 
Categoria: 
Dacă idolul său, Thomas Mann, este un „copil al romantismului“, Rob Riemen este un „copil al modernismului“, ambii jucîndu-se fericiţi în ograda părinţilor, neînţărcaţi, cînd toată generaţia lor se zbenguie la creşa noilor paradigme. În esenţă, autorul se uită în jur, afirmă că lucrurile au o miasmă dubioasă şi îşi ia dezgustat privirea de la „realitatea extremă“ a contemporaneităţii, privind în sus, spre lumea ideilor. Riemen a rămas afară, privind soarele, cînd toată lumea s-a întors în peştera lui Platon (aşa cum observa, cu o luciditate mult mai sterilă, în opinia mea, Hannah Arendt).
Iată ideea faţă de care mă situez diametral opus: „Cine continuă să mai apere nihilismul e un neputincios moral“. Abjurarea universală a Ideilor să fie oare un act de neputinţă? În opinia mea, să găseşti „mots de passe“ (Baudrillard) într-o lume amorală este adevăratul act de bravură. Să îţi chinui existenţa pe un teren virgin şi – mai ales – să nu ai tentative de a-l pava sînt lucruri infinit mai dificile decît a marşa cu ochelari de cal pe un drum perfect trasat de bunici către o Valoare oricum intangibilă. Sprintul către un ideal e o activitate de schimbare a vitezelor (ideea e, sooner or later, să ajungi la destinaţie), or, vieţuirea în plin cîmp contemporan este un soi de renaştere, trebuie să iei totul de la capăt. Să fie organizarea unui modus vivendi mai candidă decît mersul cu destinaţie precisă şi-atunci epistemologia modernităţii, mai la îndemînă decît (re)ontologia contemporană?
Aş îndrăzni să îl numesc pe Riemen un „Lucian Blaga defazat“, pentru demersul „sofianic“ (receptarea dezinteresată a Sacrului) şi mirarea faţă de mister (Adevărul ca mister niciodată tangibil).
RSS Feed
Newsletters