Atracţia grotescului, dus deseori pînă
la extrem, a făcut, după 1989, mai multe victime printre regizorii
din „vechea gardă“ a filmului românesc, însă cu
siguranţă cele mai nefaste rezultate sînt decelabile în
involuţia postcomunistă a lui Mircea Daneliuc, un cineast odinioară
meritoriu.
Odiseea scabrosului daneliucian
continuă pe marile ecrane cu un „film“ al cărui „scenariu“
(ghilimelele sînt obligatorii!) are la bază fragmente din
Marilene, romanul aceluiaşi autor, care i-a inspirat şi Sistemul
nervos (2005). Mi-e foarte dificil să scriu despre Marilena evitînd
cuvinte din seria semantică „abominabil“/„dezgustător“/„oripilant“
ş.a.m.d.; dacă le-aş folosi, mi s-ar reproşa (probabil de către
cineva care n-a văzut „filmul“ şi nici creaţiile imediat
anterioare ale regizorului) că nu înţeleg estetica urîtului,
însă urîtul lui Daneliuc a devenit complet inestetic.
Transformarea nu a început recent: cineastul a fost primul
nostru „mizerabilist“, cu mult înaintea lui Puiu şi a
celor care l-au urmat. De pildă, unii spectatori pudibonzi au fost
scandalizaţi, acum trei ani, de o secvenţă de la începutul
Legăturilor bolnăvicioase (Tudor Giurgiu), în care Alex
(Ioana Barbu) stă pe closet, însă Marilena (Cecilia Bârbora)
se află în această postură cam un sfert din „film“.
Ce
mai face ea în rest? Se pipăie sau este pipăită, face sex de
voie şi de nevoie, aleargă de la un bărbat la altul şi, în
pauzele dintre ei, încearcă să crească un copil. Nu prea
înţelegi cum de toţi masculii de pe ecran sînt
sensibili la farmecele ei (la fel ca regizorul-scenarist la cele ale
soţiei sale, se pare, din moment ce a distribuit-o în rolul
principal, deşi personajul ei trebuia să fie cu mult mai tînăr),
dar asta n-ar fi o problemă atît de mare, dacă am empatiza cu
eroina sau măcar am reuşi să-i înţelegem resorturile
interioare (ceea ce regizorul cu siguranţă n-a reuşit). Ce
înţelegem, totuşi, din acest „film“? Că oamenii sînt
ticăloşi şi România este o hazna? OK, dar ştiam asta de
mult, din filmele mai vechi ale autorului. Megalomania şi
mizantropia, cinismul şi sadismul, gustul patologic al vulgarului şi
al scabrosului, tot mai puternice de la un op la altul, depăşesc
acum orice limită a suportabilului. Ei bine, România mea nu
este România lui Mircea Daneliuc (cum nu este cea a lui Dan
Piţa ori a lui Ioan Cărmăzan), ci România lui Cristi Puiu,
Corneliu Porumboiu sau Radu Jude. Părintele Marilenei ignoră un
lucru elementar: „războiul“ cu criticii (pe care el însuşi
l-a pornit, atunci cînd a început să se simtă
persecutat) poate fi cîştigat doar prin filme, nicidecum prin
vorbe goale, rostite în cele mai puţin potrivite împrejurări
(de exemplu, după o proiecţie de gală).
De ce acest text nu este o cronică? Simplu: pentru că Marilena nu este un film. Ce este el atunci? Din respect pentru cineastul Mircea Daneliuc din perioada comunistă, dar şi din jenă faţă de cititori, prefer să nu răspund.

